B'estfest 2009: White Lies

Scena: Ciuc
Ora: 20:50
Parerea metropotamului: Daca credeati ca ploaia suna bine doar din spatele ferestrelor inchise, incercati s-o ascultati si la un concert White Lies, inconjurat de mii de oameni care canta impreuna cu trupa.

Dupa ce Patrice ne-a facut sa dansam pe ritmuri de soca si sa ne imaginam ca suntem pe plaja si bem cocktailuri cu umbreluta in timp ce ploaia ne mura bine de tot, White Lies au avut o treaba tare grea. Aproape toata lumea se adapostise de ploaie pe sub tot felul de corturi, iar in fata scenei mai erau doar cativa oameni zgribuliti, care cu pelerine, care cu umbrele, care pur si simplu uzi fleasca.

Desi organizatorii au asteptat mai bine de jumatate de ora ca ploaia sa se mai domoleasca inainte sa-i aduca pe scena pe baietii din West London, ea a continuat - mocaneste, e drept - sa ne increteasca pielea de pe degete. Pana la urma, insa, asta nu a fost un impediment pentru fanii White Lies, care, la primele acorduri, au iesit brusc de prin ascunzatori si s-au strans in fata scenei. Si nu erau putini deloc.

Din pacate, tot ploaia a mai adus si alte probleme, in afara de un public ud si infrigurat. Sonorizarea de la concert, cel putin la inceput, n-a fost tocmai ok. Se auzea aproape numai bassul, urmat undeva in spate de voce. Restul instrumentelor abia se distingeau. Pana la sfarsit, insa, lucrurile s-au mai asezat, iar vocea s-a auzit clar si cristalin.




Concertul a inceput cu A Place to Hide, a continuat cu To Lose My Life, si s-a terminat, evident, cu Death, probabil cea mai cunoscuta dintre piesele lor, aproape de ora 22. Am mai auzit: Farewell to the Fairground, From the Stars Back to Our Cities, EST, Unfinished Business si Fifty on Our Foreheads. Muzica White Lies (care ne-a adus aminte, ca atmosfera, de Joy Division) s-a potrivit de minune pe fundalul ploii marunte si deprimante, ca la ei acasa, iar prestatia formatiei a fost mai mult decat decenta. Ne-ar fi placut ceva mai multa interactiune cu publicul, ce-i drept. White Lies si-au facut treaba ca la carte, dar cam atat.

Publicul insa a fost foarte generos si pe faza. Cand nu mai auzi vocea solistului in boxe din cauza sutelor de oameni care scandeaza in jurul tau inseamna ca publicul digs it, chiar daca stilul muzical al trupei nu lasa loc de zbantuiala si nici de dialoguri cu mainile in aer si alte artificii. Iar baietii au apreciat la randul lor prestatia fanilor, carora le-au multumit sobru intre melodii si la sfarsit.

Concertul White Lies a fost o combinatie foarte reusita de hit-uri scandate in masa si melodii carora nu le stiam cu totii versurile, dar care erau numai bune de ascultat pur si simplu, mai ales ca vocea lui Harry McVeigh suna foarte bine live, calm, retinut, dar totusi pasionant, exact ca pe inregistrari, asa ca nu e de mirare ca mainile oamenilor au stat ridicate aproape tot timpul si ca melodiile cunoscute s-au bucurat de un backing vocals compus din sute de voci.





Nota metropotamului: Gruia - 9, pentru ca, desi sunt fan White Lies si piesele au sunat extrem de bine, iar baietii au cantat excelent, au uitat sa mai si socializeze; Ioana - 8, pentru ca si-au facut treaba profi, dar parca era nevoie de ceva mai mult efort ca sa scoata din letargie o multime de oameni uzi pana la chiloti.

Mai multe poze pe 100eyes