Restaurant: Il Gambero Rosso

Am citit si noi la Radu Dumitrescu despre Il Gambero Rosso si ni s-a facut, bineinteles, pofta de paste si de toate bunatatile descrise acolo. Cu intrebarea "chiar atat de bun sa fie?" am intrat in micul restaurant de langa Parcul Floreasca si am fi vrut sa nu mai iesim niciodata de acolo si sa ne adopte definitiv bucatarul.

La "Crevetele rosu" nu recunosti aproape nimic din ceea ce stiai despre restaurantele italienesti. Italian egal pizza, nu? Aici nu. Pizza nu era, dar in schimb erau paste incredibile facute in casa, sosuri ale caror gust era greu de definit, carne gatita in cele mai neasteptate moduri sau fructe de mare si peste, toate purtand eticheta de rafinat si absolut delicios.

Ne-am oprit pe terasa mica si intima, o gradina de fapt, luminata difuz, unde culorile calde si plantele de pe pereti te relaxau mai mult decat un ceai de tei si o meditatie zen. In scurt timp a venit la noi o doamna volubila si foarte simpatica, care a inceput sa ne explice ce e in meniu. Intr-un minut ne imprieteniseram, am aflat ca se numeste Monica si ca este sotia bucatarului, Giovanni. Restaurantul este al lor, fiind deschis in martie, la nici doua luni dupa ce Monica si Giovanni s-au intors din Italia (da, daca veti cauta pe google, o sa vedeti ca inainte a fost al Soranei de la ASIA, lucru ce pe noi ne speriase putin :) ).

Bineinteles, habar n-aveam ce sa comandam, am fi vrut sa luam tot ce era in meniu. Poate un carpaccio de caracatita cu rucola si cherry, poate somon marinat, poate trei feluri de peste cu cozi de creveti, poate un platou de mezeluri italienesti, poate prosciutto de Parma cu parmezan si pere... Pana la urma am renuntat la gustari (care, apropos, se invarteau in jurul a 20 - 25 ron) si am zis ca trebuie sa incercam pastele. Dar parca ar merge mai intai o supa. Monica ne-a zis sa nu ne uitam neaparat in meniu, ca daca avem vreo idee sau vreo combinatie nastrusnica, Giovanni poate face ce vrem noi. Oricum, el gateste in functie d einspiratie si de dorintele clientului, de multe ori avand si lucruri care nu sunt in meniu. Asa a fost supa crema de sparanghel, care ne-a convins imediat, desi in meniu mai erau crema de ciuperci, supa de legume sau de fasole cu paste.

Supa crema de sparanghel (10 ron) a fost absolut delicioasa, cu sparanghel proaspat si cu crutoane. Dupa ea si dupa bruschettele oferite din partea casei, a urmat partea grea. Ce "felul doi" luam? Doi metropotami vroiau neaparat paste, unul nu. Paste gasiti cu fructe de mare si sos de creveti, cu urda, legume si busuioc, cu unt, ciuperci parmezan, cu piept de pui sau cu icre de Muggine si file de rosii (pastele sunt cam 20 ron, cele cu fructe de mare 25 si cele cu icre 38). Dar... pastele se pot customiza cum vrei. Iti alegi tipul de paste (toate sunt homemade) - raviolo, tortelinni, gnocchi, fettucini si tipul de sos. Se pot combina sau, daca vrei tu neaparat sos de whiskey cu ciuperci, se face.

Noi ne-am decis la paste cu fructe de mare si paste cu sos alb, ciuperci si parmezan. Nu va puteti imagina cum erau pastele. Diferite de orice fel de paste cumparate de la supermarket sau gasite prin alte restaurante, se topeau efectiv in gura si aveau un gust incredibil. cred ca putea fi orice pe ele, tot bune erau. Cele cu sos alb erau alunecoase si blande la gust, iar la cele cu fructe de mare gaseai cu greu pastele printre fructele de mare, cu un gust dulce-picant-aromat.

Metropotamul care n-a vrut paste s-a aflat si el in fata unei decizii grele. Sa manance piept de rata cu sos de capsuni, vitel cu parmezan, piept de pui umplut cu spanac si sos de branza sau sa ia ceva cu il pesci, cum ar fi dorada, ron sau un peste numit Levrek? Pana la urma s-a decis, si bine a facut, la costita de miel cu susan, menta si muguri de pin (31 ron). Mielul era fraged, putin crocant de la susan, racoritor de la menta si aromat de la mugurii de pin, o combinatie de calitati care dadeau dependenta.

Pe la mijlocul mesei, a venit si Giovanni sa ne intrebe, intr-o romana-italiana-engleza foarte simpatica, daca ne place, daca avem sugestii si daca e totul in regula. Inghitim si-i raspundem ca da, da, da, da, excelent, gandindu-ne serios la treaba cu adoptatul. Prindem cu o ureche ca tortinno de ciocolata e delicios. Foarte tristi, decidem ca "nu mai incape". Dupa cinci minute si doua guri de limonada: "hai s avedem si noi cum e. Impartim unul, asa, de gust". Ne pare rau, lui Tortinno nu i-am mai facut poza, pentru ca in secunda in care a venit eram cu linguritele in el.... Ups...

Si interiorul e foarte frumos si elegant, la fel, in culori calde, cu sticle de vin si plante uscate, Practic, sunt doua etaje, sus fiind si un separeu. Spatiul este mic, dar e inteligent folosit, astfel incat sa nu ai impresia de inghesuit.

Intre timp, am mai vorbit cu Monica, care ne-a povestit despre restaurant si despre Giovanni. Giovanni are o experienta de 22 de ani, timp in care a lucrat in mai multe tari, in restaurante de 5 stele, pe vase de croaziera sau in hoteluri de lux. Pentru el, Romania e o aventura, ii place aici si efectiv e pasionat de ceea ce face, lucru pe care putem sa-l confirmam si noi, doar gustand mancarea. E obsedat sa iasa totul bine, se cearta cu furnizorii si merge singur la piata sa gaseasca ce-i trebuie.

Monica ne spune ca s-a intamplat de multe ori sa refuze comenzile pentru ca muschiul de vita era mai mic decat ceruse sau rata arata altfel decat ar trebui si ca ia fiecare lucru din alta parte. Cu legumele proaspete vine un taran, cu prosciutto cineva din Italia (cu ocazia asta am aflat ca cel de Parma e diferit de prosciutto din tot restul Italiei, pentru ca nu e sarat si e mai fraged... de incercat), cu fructele de mare altcineva.

E o placere sa stai la povesti cu ei, sa afli ce e italian si ce nu, ce sa mananci si ce nu, cum recunosti un salam bun sau cum se fac pastele. Monica spunea ca majoritatea clientilor i-au devenit prieteni, ca vin regulat si exact asta isi dorea, un restaurant unde sa vii ca acasa la cineva. Asta am vazut si noi, Giovanni si Monica erau deschisi si naturali, vorbeau cu toata lumea, explicau, de la ce suprafata are casa pana la cum se pregateste caracatita.

E clar, pe noi Gambero Rosso ne-a cucerit definitiv. Preturile sunt putin mai mari decat media de la restaurantele italienesti devenite deja clasice, dar cand afli cu cata grija alege ingredientele si cum se prepara mancarea si, mai ales, dupa ce o gusti, singurul gand pe care-l ai e cand te intorci.


Il Gambero Rosso
Str. Av. St. Protopopescu 64 (langa parcul Floreasca),
Telefon: 021 230 32 10, 0730 006 978