Julian Barnes a la Jerome K. Jerome, va rog

Relaţia mea literară cu Julian Barnes începe oarecum neobişnuit. La târgul de carte din iunie, în timp ce răsfoiam printre autori, tipii care vindeau la un stand vorbeau despre o carte: “este super tare”. Bineînţeles că am tras cu ochiul: Papagalul lui Flaubert, Julian Barnes. Pentru că am devenit curioasă m-am dus să o caut. Alături de ea la raft, o altă carte Julian Barnes: Trois. Am citit un pic amuzată cele trei (coincidenţă?!) paragrafe de pe copertă. Am decis asupra Papagalului lui Flaubert, cu posibilitatea de continuare cu Trois dacă îmi va plăcea. Şi a fost şi Trois, şi Café au lait şi încă ceva...

Papagalul lui Flaubert s-a dovedit a fi o carte completă: biografie, ironie, umor, autobiografie fictivă, critică, teorie literară (dar cu măsură), neconvenţional. Moto-ul cărţii este “Când scrii biografia unui prieten, trebuie să procedezi ca şi cum te-ai răzbuna în numele său”. Flaubert este răzbunat cu vârf şi îndesat! Apărarea este organizată pe căi mai mult sau mai puţin evidente de către închipuitul doctor Braithwaite care încearcă să afle care este papagalul care i-a servit lui Flaubert drept model într-una din scrierile sale, în situaţia în care atât muzeul, cât şi casa memorială a lui Flaubert pretind că papagalul împăiat deţinut este cel original.

Pretext de a parcurge amestecat şi subtil viaţa şi opera lui Flaubert, de a realiza 3 cronologii paralele (convenţională; cu evenimente mai puţin cunoscute; şi din perspectiva lui Flaubert), de a inventa scrisori ale unei presupuse iubite, de a prezenta o variantă posibilă a iubitei Louise Colet. Personajele şi prietenii lui Flaubert capătă glas iar cartea devine colorată (ca un papagal... dar de bun gust). Omul Flaubert are un umor fin şi cinic în acelaşi timp, îl pasionează ironiile, subtilităţile, coincidenţele.

În Dictionnaire des idées reçues sunt date definiţii pentru “câine: creat anume ca să salveze viaţa stăpânului. Câinele este cel mai bun prieten al omului”, “lumină: spune întotdeauna Fiat lux! Atunci când aprinzi o lumânare”, sau “absint: otravă extrem de violentă: un singur pahar te omoară. Băutura favorită a ziariştilor când îşi scriu articolele. A ucis mai mulţi soldaţi decât Beduinul.” Nu în ultimul rând, aflăm care este culoarea ochilor Emmei Bovary (pun pariu că nu ştiaţi ce controversă exista), şi se dezleagă într-un mod mulţumitor de roman care se abate de la clasicul happy-end problema papagalului care a fost muza cântătoare a lui Flaubert...

După Papagal... am continuat cu Trois. Scrisă numai în monologuri ale personajelor, cartea pare astfel imparţială. Cartea începe cu mult umor (care se păstrează în variantă englezească pe tot parcursul) şi cu un previzibil menage à trois. Deşi privit cu îngăduinţă acesta derapează apoi ca într-un Pascal Bruckner mai soft către un final care nu te mai face să râzi, deşi, lăsat deschis, Stuart, Gillian şi Oliver au şansa să îşi revină.

Şi pentru că spuneam de coincidenţe şi ironii, în Papagal..., Julian Barnes exclamă la un moment dat ironic şi emfazat (doar pentru a fi în ton cu stilul flaubertian): “V-aţi luat doctoratul la Bucureşti?”. Mărturisesc că n-am reacţionat bine: adică cine se crede Barnes? Pun pariu că nu a călcat în viaţa lui în România şi emite astfel de judecăţi. Nu au trecut câteva zile până când mi-a căzut în mână (coincidenţă!) un eseu al lui Julian Barnes despre ... reprezentanţii culturali români.

Mare mi-a fost mirarea şi surpriza plăcută, chiar dacă nu sunt de acord cu ideile scriitorului care spune că: “Am avut dintotdeauna teoria mea despre România.. De fapt, nu chiar o teorie, mai mult o observaţie personală. V-aţi gândit vreodată cum România a reuşit să dea lumii un mare artist – unul singur – în fiecare domeniu? Ca şi cum naţia aceasta ar acumula resurse doar pentru un singur specimen – asemenea plantelor care îşi canalizează seva în lujerul unei singure flori. Deci: un mare sculptor – Brâncuşi; un dramaturg – Ionesco; un compozitor – Enescu; un creator de desene animate – Steinberg.

Chiar şi un singur mare mit popular – Dracula.” Părerile voastre vor fi probabil împărţite. Totuşi, afirmaţia din Papagal ... (acum că mi-a trecut supărarea iniţială) n-ar trebui să stârnească pasiuni. E ceva din modul în care Jerome K. Jerome râde de englezi, şi în acelaşi stil ironizează Barnes pe englezi, francezi şi, vedem, şi pe români.

În aceste condiţii relaţia mea literară cu Julian Barnes continuă. Acum citesc Café au lait, o colecţie de nuvele experimentale ca subiect şi stil dar nu lipsite de farmec, şi despre care poate voi scrie într-o altfel de recenzie viitoare.