Carte: Orhan Pamuk - Ma numesc Rosu

Din pricina ca actiunea multora dintre romanele sale se petrece in trecut, proaspat nobelizatul Orhan Pamuk a fost uneori acuzat de rupere de realitate si spirit arhivistic. Nimic mai fals - nu lasati minutiozitatea de anticar cu care autorul isi reconstruieste lumile sale trecute sa va pacaleasca. Cartile lui Pamuk sunt mai bine conectate la prezent decat majoritatea buletinelor de stiri, si examineaza prin lentila decorurilor de epoca cele mai arzatoare chestiuni ale zilei de azi: Occident, Orient, traditie, modernitate, religie, nationalism, ciocnirea civilizatiilor.

Probabil ca o distantare de cateva secole e necesara atunci cand cercetezi probleme atat de delicate - chiar si cele mai infierbantate capete tind sa se calmeze atunci cand se discuta evenimente demult trecute. Ma numesc Rosu, cartea care a primit prestigiosul Dublin Literary Award in 2003, ofera exact acest gen de privire lucida inapoi in ce priveste o chestiune esentiala pentru Turcia si intreaga lume islamica: conflictul dintre occidentalizare si traditie.



Intriga romanului e furnizata de asasinarea lui Elegant Efendi, maestru miniaturist din vremea sultanului Murad al III-lea, intr-un conflict pe teme artistice, dar cu implicatii mult mai largi. Miniatura islamica era in epoca o arta aflata la apogeu, construita pe principii independente de pictura occidentala (rolul miniaturistului este sa reprezinte lumea asa cum o vede Dumnezeu, de aici respingerea portretisticii, a individualitatii artistului si a perspectivei). Atunci cand sultanul comanda o carte cu ilustratii in stilul pictorilor franci, membrii conservatori ai atelierului de miniatura sunt revoltati, iar cartea se face in secret, pentru a nu atrage atentia fanaticilor religiosi.

Ceea ce urmeaza este in parte roman istoric, parte poveste politista si parte portret de epoca, totul imbracat in haina postmoderna a unei mereu schimbatoare relatii a naratorului cu cititorul. Povestea e spusa de altcineva in fiecare capitol, astfel incat auzim pe rand vocea raposatului Elegant Efendi, pe cele ale tuturor personajelor mai importante, a unui caine pictat, a unei monezi si chiar a culorii rosu. In maniera lui Borges, Pamuk se joaca permanent cu cititorul, caruia personajele i se adreseaza direct, ii ascund unele lucruri si chiar il mint in cateva randuri, intr-o chestionare permanenta a conventiilor literare.

Ma numesc Rosu ne imerseaza profund intr-o lume foarte particulara (nu pur si simplu Imperiul Otoman al secolului XVI, ci specializata breasla a miniaturistilor din Istanbul), concentrandu-se asupra acesteia in dauna unei priviri mai generale, dar imprecise. Lunga traditie a miniaturii islamice include numeroase scoli, curente, maestri si probleme filozofice, multe dintre aceste locuri semnificative ale trecutului fiind vizitate in conversatiile si meditatiile personajelor, in speranta lor de a ilumina prezentul. Alaturi de tagma miniaturistilor si intrand tangential in contact cu ei sunt neveste, copii, hangii, clerici, ieniceri, negustori, mestesugari sau inalti functionari, peste toata aceasta lume pestrita tronand, semizeiesc, prezenta invizibila a sultanului.

Intrebarea fundamentala a cartii este, intr-o maniera indeajuns de postmoderna, despre natura artei insasi: este arta o expresie a individualitatii artistului (viziunea occidentala) sau o reprezentare a divinului, posibila doar odata ce artistul si-a depasit vanitatile personale?

Dincolo insa de nesfarsitele fragmente care inconjoara de departe sau ataca de-a dreptul aceasta tema, romanul este o minune de arhitectura literara in care stil, subiect, intriga, epoca si dialoguri se integreaza intr-o constructie perfecta, atat de solida incat nu se sfieste sa-si aplice singura mici atacuri autoreferentiale (naratorul-caine se minuneaza cum pot oamenii sa dea crezare unei istorii pretins spuse de un mort). Orhan Pamuk este un maestru al artei sale si Ma numesc Rosu este fara indoiala printre cele mai bune carti traduse la noi in ultimii ani.