Retro: Ion Barbu si dragostea pentru caini

Primavara belalie
Cu nopti reci de echinox,
Vii si treci
Si-nvii, stafie,
Pe rapusul caine Fox!

Fox frumos
Cu dinti otele
Si pret mare
La catele,

Fox nebun
Scurt de coada
Fuge-n lume,
Se innoada!

Primavara belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineti, lasati sa vie
Cum venea, baiatul Fox:

Capul, cafeniu patat,
Cu miros de dimineata,
De zavozii mari din piata
In trei locuri sangerat,
Il lipeste de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce latrat!

(Ion Barbu - In memoriam, intreaga poezie aici)

Ion Barbu iubea enorm cainii, aflam din cartea Ioanei Parvulescu - Intoarcere in Bucurestiul interbelic, in capitolul dedicat animalelor de companie. Ba, mai mult decat atat, in relatiile cu oamenii, un criteriu important era cat de mult iubesc acestia cainii si cum se poarta cu ei. Pe Ralf, primul caine al familiei Barbillian, Ion Barbu l-a luat de la Capsa, de la un baiat, si l-a plimbat apoi prin tarile europene.

"Mi-ar parea rau sa ma cert cu dumneata fiindca tii oarecum la caini" ii scria Barbu lui Arghezi. Relatiile dintre ei s-au deteriorat cand Arghezi i-a cerut un pui lui Barbu, care avea mereu foarte multi, dar Barbu a aflat ca animalutul urma sa stea in curte, nu in casa. Arghezi iubea totusi cainii, celebrul Zdreanta (a existat, da!) e inmormantat in curtea familiei, pe strada Martisor, alaturi de Arghezi si sotia sa.

L-ati vazut cumva pe Zdreanta,
Cel cu ochii de fainta?
E un caine zdrentaros
De flocos, dar e frumos.

(Tudor Arghezi - Zdreanta)

Nici Constantin Noica nu a scapat de filtrul dur al lui Barbu. Cand a marturisit, la un moment dat, ca "nu are organ pentru caini", Barbu rupe legaturile cu el, pentru ca, spune Ioana Parvulescu, "asemenea lui Francisc din Assisi, pentru care are un cult, poetul stie limba pasarilor, a vietuitoarelor padurii si, cel mai bine, pe a cainilor".

In al doilea razboi mondial, Ion Barbu a fost nevoit sa se refugieze langa Bucuresti, la Tinganu, unde a inchiriat o casa suficient de mare ca sa poata adaposti si cei saisprezece caini ai sai.

In toate scrisorile, Ion Barbu se interesa de soarta cainilor, purtandu-le de grija ca unor copii, iar moartea unuia dintre ei e printre putinele ocazii la care, recunoaste el insusi, poetul plange.

Sursa informatii: Ioana Parvulescu - Intoarcere in Bucurestiul interbelic, editura Humanitas, 2003