O statuie pe saptamana: Ana Davila

Statuile care ii reprezinta pe marii barbati ai secolelor trecute - regi, printi, politicieni, scriitori sau oameni de stiinta - ocupa o coplesitoare majoritate a soclurilor capitalei. Femeile daltuite in piatra sunt timide, putine, de cele mai multe ori anonime, sub forma de nuduri (numai in Curtea Palatului Regal am numarat saptamana trecuta 5, spre exemplu). Cu cateva notabile exceptii.

Astazi vorbim deci despre o doamna de piatra, Ana Davila. Ea locuieste din 1890 incoace pe un soclu dintr-o curte care sta sub semnul altor doua doamne, mai precis in fata Capelei Sf. Elisabeta de langa fostul azil Elena Doamna.

Despre aceasta capela, careia miturile urbane ii zic "biserica Davila" sau "biserica diavolului" v-am vorbit cu ocazia plimbarii noastre pe la "casele diavolului". Despre statuia Anei Davila va vom vorbi astazi.

Desi cladirea din spatele capelei se numea odata Azilul de fete Elena Doamna si desi capela din fata azilului se cheama Sf. Elisabeta, la fel de mult ca si cele doua doamne domnitoare merita sa stea acolo Ana Davila.

Ana Racovita (1834-1874), din familia Golestilor, nepoata a lui Dinicu si a Zincai Golescu, a devenit a doua sotie a doctorului Carol Davila in 1861, dupa moartea primei sotii, Maria Marsille. La acea vreme se pare ca exista deja un fel de azil pentru orfani infiintat de Davila insusi, la el acasa. Odata cu casatoria cu Ana, familia Davila se muta in casele Racovita din coasta Cotroceniului (azi Soseaua Panduri, vezi harta de aici pentru o mai buna localizare), cu tot cu azilul de orfani.

Elena Cuza, sotia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a donat o suma considerabila de bani (1000 de galbeni) pentru construirea (in 1862) a unei cladiri potrivite pentru un azil, care s-a transformat mai tarziu in scoala de fete, care ii poarta numele. Cativa ani mai tarziu, in  1870, (viitoarea) regina Elisabeta a donat si ea bani (12 mii de lei) pentru construirea capelei, care poarta, de asemenea, numele binefacatoarei sale.

Intre aceste doua sotii de domnitori, care au patronat scoala-azil cu numele, banii si atentia, cea care facea lucrurile sa mearga, care avea grija de orfani si de institut contra unui galben, de la stat, era Ana Davila, sotia doctorului.

Portrete ale Anei Davila: stanga - realizat de Theodor Aman, dreapta - realizat de Sava Hentia, elev al lui Theodor Aman

Din pacate Ana Davila a avut parte de un sfarsit prematur si accidental, la numai 40 de ani, cand, lovita de un acces de friguri in timpul unei conferinte de-a sotului sau, a primit din partea unui farmacist din asistenta nu chinina, ci stricnina, care i-a fost fatala, si a murit la cateva minute dupa nefericitul accident.

Statuia frumoasa din fata capelei si a caselor in care ea era regina este realizata de Karl Storck si o reprezinta in costum popular, cum multe doamne ale secolului 19 inca purtau, cu mandrie si respect pentru traditia populara. Alaturi de ea sta, cum altfel, o fetita orfana si desculta, reprezentand generatiile de fete crescute de Ana Davila.

Victoria Dragu Dimitriu scrie, in "Povesti cu statui si fantani", ca "in Bucurestii de atunci nu existau decat statuia spatarului Mihai Cantacuzino si  aceea a voievodului Mihai Viteazul, dezvelita in 1874".

Statuia Anei Davila pare sa fie deci primul monument inchinat unei femei din istoria Bucurestiului, realizat prin subscriptie nationala, cum scrie pe soclu, din initiativa unui comitet de doamne, sotii de medici, colegi ai doctorului Davila. Acestea au luat hotararea sa ridice monument Anei in anul urmator mortii sale, in 1875, dar au reusit sa il comande lui Storck abia in 1882, iar dezvelirea lui a avut loc multi ani mai tarziu, in 1890.

Din pacate doctorul Davila nu a mai apucat sa revada imaginea sotiei sale, murind si el in 1884, dar a revenit in apropierea ei prin propria sa statuie, care sta, nu departe de cea a Anei, in fata Facultatii de Medicina, sculptata de acelasi Storck.

Din pacate, nici azilul, nici capela, nici statuia nu stau prea bine acolo unde se afla, inghesuite de cladirile Facultatii de Psihologie. Cand am fost noi sa facem fotografiile de mai sus, acum un an, santierul era in floare si nici nu puteai sa te apropii de statuie, atat din cauza gardului, cat mai ales a cainilor vagabonzi ai santierului. Capela arata bine, proaspat renovata, dar inca inchisa la acea vreme, in schimb fostele case ale azilului nu impresionau decat prin stadiul avansat de paragina, asortat trist pe una dintre laturi cu geamurile albe tip termopan.

Un foarte scurt documentar realizat zilele trecute de TVR 1 chiar pe aceasta tema se poate vedea aici: "Comori in paragina, Azilul Elena Doamna".

O istorie completa a azilului-scoala, care si-a continuat existenta si dupa moartea Anei, si a lui Carol Davila, puteti citi pe site-ul Colegiului national Elena Cuza.