Locuri: Muzeul Memorial Tudor Arghezi
"Stii cumva cum se numeste muzeul ala de langa Piata Sudului?"
"E un muzeu acolo!?"
Astfel mi s-a raspuns de cate ori am intrebat despre Muzeul Tudor Arghezi, de pe strada Martisor, din apropierea Caii Vacaresti. Manata de o curiozitate de proportii metropotamice, am mers singura pana acolo, ca sa ma lamuresc despre ce e vorba. Nu stiam sigur ce caut sau ce o sa gasesc (eventual ce ma va gasi pe mine).
La numarul 26 pe strada Martisor am nimerit la o curte cu o tablita pe ea: "Muzeul Memorial Tudor Arghezi". Intru inauntru, in cautarea unor flori de mucegai. Am dat in schimb de un ansamblu de cladiri, cu pereti albi si acoperisul rosu. In stanga, un cotet pe care scria in mod meritoriu, Zdreanta. In dreapta, mormintele unui cuplu care a rezistat timp de 56 de ani: Tudor si Paraschiva Arghezi.
Din fericire domnul muzeograf Aurel Ciulei a putut sa stea de vorba cu mine, sa-mi spuna cate ceva despre istoria locului.
"Istoria Martisorului incepe acum 80 de ani, mai exact in vara anului 1926. In ziua de 10 iunie Tudor Arghezi devine proprietarul unei suprafete de terne de aproape doua hectare. In toamna acelui an s-a construit prima baraca. Constructia casei a fost condusa de un suedez, Jahanes. Peretii sunt facuti dintr-un mortar din ciment si paie de bambus. La constructie a contribuit si sotia lui Arhezi, Paraschiva Burdea. Casa in sine s-a construit dupa planurile intocmite de poet. Era foarte priceput, sa stiti."
Familia Arghezi s-a stabilit efectiv in Martisor in 1930, cand erau gata trei incaperi din complexul de aproape 20 de camere de astazi. Intre 1935 - 1937 s-a ridicat cladirea anexa care a servit ca tipografie a scriitorului. In 1948 au fost nationalizate masinile de tiparit."
"Arghezi a cedat proprietatile sale statului, cu conditia ca dupa moartea sa, Martisorul sa fie folosit numai pe post de casa memoriala. El a trecut in vesnicie in 1967. Casa memoriala Tudor Arghezi a fost inaugurata 7 ani mai tarziu, in 1974, pe 20 mai. Anul trecut a devenit Muzeu Memorial si in mai anul acesta s-au terminat lucrarile de consolidare a casei, facute sub patronajul fiicei poetului, doamna Mitzura Arghezi care se ingrijeste de Martisor."
Dupa ce a terminat sa-mi povesteasca, domnul Ciulei mi-a aratat casa, cu toate incaperile, coltisoarele si ungherele acesteia. Am vazut fiecare birou la care s-a asezat Arghezi, patul, cartile, mici si mari obiecte casnice... Am murmurat "ooh-uri" si "aah-uri", dar nu am simtit cu adevarat ca m-as afla in caminul cuiva, pana nu am vazut papucii.
Poate ca este o prostie, dar sa vezi papucii unui om, inseamna sa ajungi sa-l cunosti, cat de cat. :) Papucii lui Arghezii erau albastri, din piele si rupti in mai multe locuri, dar erau ai lui. Intrebata de ce am venit pana acolo, am raspuns: 'Pai, sa scriu despre locul acesta, sa stie mai multa lume despre el". Domnul Ciulei a dat din cap, dezaprobandu-mi cel putin cuvintele, dar nu si intentia.
"Sa stiti un lucru... noi nu ducem lipsa de vizitatori. In timpul anului vin mii de elevi si studenti, din toata tara. Iar in afara tineretului scolar, ne viziteaza oameni cu o educatie aleasa, inclusiv straini."
Am parasit casa lui Arghezi, locul unde si-a publicat primul volum de poezii, unde a trait alaturi de sotia si copiii sai. A disparut demult caldura familiala din acesti pereti, dar in urma ei a ramas o poveste de spus in cuvinte potrivite.
Cata vreme n-a venit
M-am uitat cu dor in zare.
Orele si-au impletit
Firul lor cu firul mare.
Si acum c-o vad venind
Pe poteca solitara,
De departe, simt un jind
Si-as voi sa mi se para.
"E un muzeu acolo!?"
Astfel mi s-a raspuns de cate ori am intrebat despre Muzeul Tudor Arghezi, de pe strada Martisor, din apropierea Caii Vacaresti. Manata de o curiozitate de proportii metropotamice, am mers singura pana acolo, ca sa ma lamuresc despre ce e vorba. Nu stiam sigur ce caut sau ce o sa gasesc (eventual ce ma va gasi pe mine).
La numarul 26 pe strada Martisor am nimerit la o curte cu o tablita pe ea: "Muzeul Memorial Tudor Arghezi". Intru inauntru, in cautarea unor flori de mucegai. Am dat in schimb de un ansamblu de cladiri, cu pereti albi si acoperisul rosu. In stanga, un cotet pe care scria in mod meritoriu, Zdreanta. In dreapta, mormintele unui cuplu care a rezistat timp de 56 de ani: Tudor si Paraschiva Arghezi.
Din fericire domnul muzeograf Aurel Ciulei a putut sa stea de vorba cu mine, sa-mi spuna cate ceva despre istoria locului.
"Istoria Martisorului incepe acum 80 de ani, mai exact in vara anului 1926. In ziua de 10 iunie Tudor Arghezi devine proprietarul unei suprafete de terne de aproape doua hectare. In toamna acelui an s-a construit prima baraca. Constructia casei a fost condusa de un suedez, Jahanes. Peretii sunt facuti dintr-un mortar din ciment si paie de bambus. La constructie a contribuit si sotia lui Arhezi, Paraschiva Burdea. Casa in sine s-a construit dupa planurile intocmite de poet. Era foarte priceput, sa stiti."
Familia Arghezi s-a stabilit efectiv in Martisor in 1930, cand erau gata trei incaperi din complexul de aproape 20 de camere de astazi. Intre 1935 - 1937 s-a ridicat cladirea anexa care a servit ca tipografie a scriitorului. In 1948 au fost nationalizate masinile de tiparit."
"Arghezi a cedat proprietatile sale statului, cu conditia ca dupa moartea sa, Martisorul sa fie folosit numai pe post de casa memoriala. El a trecut in vesnicie in 1967. Casa memoriala Tudor Arghezi a fost inaugurata 7 ani mai tarziu, in 1974, pe 20 mai. Anul trecut a devenit Muzeu Memorial si in mai anul acesta s-au terminat lucrarile de consolidare a casei, facute sub patronajul fiicei poetului, doamna Mitzura Arghezi care se ingrijeste de Martisor."
Dupa ce a terminat sa-mi povesteasca, domnul Ciulei mi-a aratat casa, cu toate incaperile, coltisoarele si ungherele acesteia. Am vazut fiecare birou la care s-a asezat Arghezi, patul, cartile, mici si mari obiecte casnice... Am murmurat "ooh-uri" si "aah-uri", dar nu am simtit cu adevarat ca m-as afla in caminul cuiva, pana nu am vazut papucii.
Poate ca este o prostie, dar sa vezi papucii unui om, inseamna sa ajungi sa-l cunosti, cat de cat. :) Papucii lui Arghezii erau albastri, din piele si rupti in mai multe locuri, dar erau ai lui. Intrebata de ce am venit pana acolo, am raspuns: 'Pai, sa scriu despre locul acesta, sa stie mai multa lume despre el". Domnul Ciulei a dat din cap, dezaprobandu-mi cel putin cuvintele, dar nu si intentia.
"Sa stiti un lucru... noi nu ducem lipsa de vizitatori. In timpul anului vin mii de elevi si studenti, din toata tara. Iar in afara tineretului scolar, ne viziteaza oameni cu o educatie aleasa, inclusiv straini."
Am parasit casa lui Arghezi, locul unde si-a publicat primul volum de poezii, unde a trait alaturi de sotia si copiii sai. A disparut demult caldura familiala din acesti pereti, dar in urma ei a ramas o poveste de spus in cuvinte potrivite.
Cata vreme n-a venit
M-am uitat cu dor in zare.
Orele si-au impletit
Firul lor cu firul mare.
Si acum c-o vad venind
Pe poteca solitara,
De departe, simt un jind
Si-as voi sa mi se para.
Tu ce parere ai?
Pentru a posta trebuie sa fii logat.