Locul Saptamanii: fostul Ateneu si Cinema Vergu

Pana acum nu mult timp, la Piata Muncii se putea vedea o alaturare cel putin stranie: o cladire veche, cu o arhitectura frumoasa fara a fi opulenta, pe care scria Cinema si Ateneu Vergu langa care trona un banner cu un casino (vezi foto aici). De ce spun "pana nu demult"? Cladirea nu a fost daramata, desi nici acest lucru nu e exclus daca e sa ne gandim la cum isi respecta Bucurestiul istoria, ci a fost acoperita aproape in totalitate de panouri cu cazino-ul.



In perioada interbelica aici era Ateneul si Cinema Vergu (sau Vergului), un centru popular de cultura cu spectacole, expozitii, concerte si filme de toate felurile. In trecut chiar Piata Muncii se numea de fapt Bariera Vergului si biserica de langa, numita Vergului, a fost ctitorita de maresalul Antonescu.

Ateneul si Cinema Vergu a fost facut, se pare, in 1939 si este creatia arhitectului Marcel Iancu. In Bucurestiul interbelic, bariera Vergului era aproape de capatul orasului, dupa care incepeau comunele. Era un centru comercial foarte important aici, dar si o zona nu foarte bine vazuta, cu case pentru muncitori si oameni saraci, vorbindu-se de bandele din Vergului conduse de Borila.



Locul nu poarta direct numele intemeietorului sau. Zona se numea Vergului, intr-adevar, dupa numele unui paharnic care a trait in secolul 18. Grecul Vergu a avut ranguri inalte la curtea lui Cantacuzino, dar si la cea a lui Brancoveanu. A avut mai multe misiuni diplomatice, a dobandit mosii si avere, a fost conducator de lucrari publice, ceea ce justifica faptul ca o zona ii poarta numele.

Acum mai vezi cu greu urmele vechiului centru cultural printre mesele de restaurant si bannerele ce acopera aproape in totalitate cladirea.
E urat? Bineintes, si daca nu am fi vorbit de o cladire cu valoare istorica, sa acoperi totul cu un mesh strident e putin spus de prost gust. Cladirea nu e cine stie ce palat important pentru istorie, ci una dintre acele cladiri nici atat de importante incat sa nu se atinga nimeni (totusi...) de ele, nici atat de neimportante incat sa merite pe deplin uitate.