Bucurestiul lui... Radu Radescu

Intotdeauna ne-am intrebat cum vad alti oameni orasul in care traim (fie ca ne place sau nu). Ne-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa cerem unor scriitori/artisti/oameni interesanti un fel de proze despre Bucuresti. Asa ca in fiecare saptamana vom avea pe cineva invitat care sa ne povesteasca cum arata Bucurestiul vazut prin ochii lui. Texte care spun "Uite! Iata-l! Asta e realitatea ta! Priveste-o!". Astazi Bucurestiul lui... Radu Radescu.

Radu Radescu, 45 de ani, dascal (la Politehnica). A urmat studii tehnice (pe care acum le regreta), iar in prezent preda celor in locul carora era cu 20 (si ceva) de ani in urma (asta pentru ca regretul sa fie reciproc). De vreo 10 ani se preocupa (sporadic) de punerea la cale a unor "intamplari" cu vagi pretentii culturale, fiind iubitor de muzica si alte cele. Detesta tigarile si fotbalul, dar, paradoxal, adora berea. Are relativ putini prieteni (care vor intelege mai bine textul care urmeaza), iar, ca semn particular, joia e trist.

Perfectul (re)compus

In urma cu cativa ani, urmaream cu mare interes o emisiune-serial realizata de Emil Hurezeanu si intitulata Romania mea. Era un "tocsou" neconventional, fiind filmat nu intr-un banal studio, cu doua fotolii si o masuta de cafea, ci sub forma unui periplu autobiografic, prin locurile cu incarcatura personala pentru invitatul din fiecare saptamana. Un traseu al memoriei, o abordare subiectiva a relatiei loc-individ. Mi-a placut mult ideea si m-am intrebat atunci cum ar arata oare in imagini si in cuvinte o Romanie a mea. Acum a venit randul meu sa descriu nu Romania, ci "Bucurestii mei", si fara imagini, doar prin cuvinte. Nu mi-am propus sa generalizez, conturandu-mi o istorie sau o geografie personala in Capitala. De unde rezulta, firesc, ca voi particulariza.

Era in iunie 1987. Locuiam in Regie, eram in anul IV si venise sesiunea de vara. Vremea torida si stresul examenelor erau greu de suportat simultan. Buna mea colega Silvia s-a gandit atunci sa-mi puna la dispozitie camera ei din caminul alaturat, dat fiind ca ea invata undeva in gazda, la o familie de prieteni care locuia in blocul vechi din Piata Operei, iar colega ei de camera era plecata acasa, in provincie. Nu am putut refuza o asemenea oferta, cunoscut fiind ca in camin era un lux sa locuiesti singur, chiar si pentru o perioada de cateva saptamani sau cateva zile.

In plus, Silvia stia ca urma ca in scurt timp mama sa soseasca in vizita la mine. Aveam, asadar, unde sa o gazduiesc. Mama venise pentru ca se apropia ziua mea de nastere, iar ea dorea ca macar de data asta evenimentul sa nu ma mai prinda singur, doar cu caietele si cartile.

Avand eu de invatat, mama ma lasa sa-mi vad de treburi si pleca in fiecare zi sa se plimbe prin oras. Intr-o seara, s-a intors in camera foarte tulburata. Era emotionata si tremura. Mi-a povestit ca umbland prin Piata Unirii si primprejur, la cumparaturi sau pur si simplu la clatit ochii prin vitrine, a ajuns undeva pe Calea Calarasilor, putin mai sus de locul unde azi se inalta unul din cele cateva "temple ale foamei" (unii le spuneau "circuri", dar eu preferam nota mistica in etichetarea arhitecturii atee).

In clipa in care ajunsese acolo, buldozerele tocmai intrau in zidurile Bisericii "Sfanta Vineri". Era una din numeroasele cladiri istorice care aveau sa dispara in vara acelui an. Lume multa stransa in jurul bisericii, tinuta cu greu la distanta de un cordon de militieni, in timp ce echipa de demolare isi facea treaba. Un nor de praf si o mare de lacrimi. Persoanele in varsta, mai ales, priveau si plangeau. Multi incercau sa ia cate o caramida din gramada de moloz si sa o puna in geanta, ca pe o relicva care sa le aminteasca de biserica acum doborata. Doar unii reuseau, pentru ca militienii isi faceau bine datoria. Peste un timp s-a intunecat, iar multimea a fost imprastiata.

Mi-am dat seama atunci ca pastram in minte imaginea bisericii, dar incompleta si oarecum incetosata. Nu-mi mai aminteam atunci, de exemplu, ca biserica era flancata de castani, asa cum aveam sa aflu din emotionanta carte Vedere din Parfumerie de Silvia Kerim, a carei a patra editie am citit-o de curand. Si multe alte detalii nu le mai regaseam, cu toate ca am hoinarit adesea prin partea veche a orasului.

In armata fiind, la Otopeni, ceream in fiecare duminica bilet de voie de 12 ore. Nu pretindeam mai mult (24, 36 sau 48 de ore), fiindca stiam ca am slabe sanse sa primesc asa ceva. In schimb, solicitarile mai modeste aveau succes. Astfel, (aproape) duminica de duminica, faceam cunostinta cu orasul: ma plimbam pe strazi, admiram cladiri, umblam prin parcuri, mergeam la filme (la concerte, teatre sau in alte locuri pretentioase nu mergeam, jenandu-ma cu uniforma mea militara) sau, uneori, imi vizitam fostele colege de liceu care locuiau acum in Regie.

Plimbarile mele, care au continuat (mai rar, ce-i drept) si in primii doi ani de facultate, ma purtau pe Calea Vacaresti, Calea Dudesti (capetele mai apropiate de centru, cele cu cinematografe), prin Cotroceni sau Dorobanti. Uneori incercam sa refac traseul parcurs de Jupan Dumitrache, impreuna cu Veta si Zita, cand se intorceau acasa dupa "comediile nemtesti" ale lui Ionescu din gradina de vara de la "Iunion". O luam atunci prin Cismigiu, treceam Dambovita (inca neamenajata "complex") pe podul Izvor, pe langa Palatul si Biserica Mihai Voda, privind cu incantare cum pe podul alaturat, cu acelasi nume, trecea tantos tramvaiul 8, cel cu un singur vagon. Urcam apoi Dealul Spirii, pe stradute mici, intortocheate, inguste si incredibil de pitoresti, mai toate parca botezate de Caragiale: Sapientei, Pacientei... Cautam chiar si numerele "doiscebis"...

Dupa vreo doi-trei ani, intorcandu-ma ades seara in Regie cu metroul luat de la Izvor (dupa ce vedeam vreun film la Cinemateca), am constatat ca in locul acelui cartier se intinde o pata de bezna. Dupa ce Palatul Mihai Voda (pe care scria "Arhivele statului") s-a volatilizat, iar Biserica Mihai Voda si-a luat talpasita, ascunzandu-se undeva pe dupa scheletele de blocuri proaspat incepute, am constatat ca in varful dealului se inalta un imens santier, cu program nocturn.

Nu povestesc mai departe, toata lumea stie ce a urmat. Dar in acele clipe am realizat ca imaginile vechiului orasel din inima orasului, pe care le credeam bine inchise intr-o cutiuta, incep sa ma paraseasca. Mi-era (si mi-este in continuare) necaz ca nu am apucat sa ma imbib indeajuns de atmosfera unica a acelor locuri iremediabil pierdute si ca memoria nu face fata cum trebuie in momente critice. De aceea am fost fericit sa gasesc in cartea Silviei Kerim, consemnate cu o precizie si o stiinta a detaliului de invidiat, toate acele amintiri care imi lipsesc (inclusiv pentru ca nici nu le-am avut vreodata).

E o carte trista, pentru ca vorbeste cu multa duiosie despre moarte. Da, despre moarte, pentru ca autoarea considera toate strazile disparute despre care povesteste, cu cladirile, parcurile si bisericile lor, drept niste fiinte vii, la fel ca oamenii, copacii si pasarile care le-au populat. De atunci, privesc altfel in jurul meu cand merg pe strada. Simt ca acea carte a avut asupra mea un efect recuperator: mi-a daruit partea lipsa a memoriei.

Orasul in care traiesc de 25 de ani, care m-a agresat si ma agreseaza in nenumarate feluri (despre care n-am nici chef, nici loc sa scriu aici) a fost, la randul lui, ranit, mutilat, amputat. Asta m-a facut sa incep sa-l iert. Sa-i propun un pact. Si un mod de convietuire.

P.S. Precizez ca sunt nascut in Sighisoara, pentru cine nu si-a dat inca seama de asta.