Bucurestiul lui... Cosmin Manolache

Intotdeauna ne-am intrebat cum vad alti oameni orasul in care traim (fie ca ne place sau nu). Ne-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa cerem unor scriitori/artisti/oameni interesanti un fel de proze despre Bucuresti. Asa ca in fiecare saptamana vom avea pe cineva invitat care sa ne povesteasca cum arata Bucurestiul vazut prin ochii lui. Texte care spun "Uite! Iata-l! Asta e realitatea ta! Priveste-o!". Astazi, Bucurestiul lui... Cosmin Manolache.

Cosmin Manolache, 35 de ani, scriitor, muzeograf la Muzeul Taranului Roman. A publicat romanul  Ce fata cumplita am (2004) si a colaborat la volumele colective Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola (2002); Anii '80 si bucurestenii (2004); Povestiri mici si mijlocii (2004) - alaturi de Sorin Stoica, Calin Torsan si Ciprian Voicila; Cartea cu euri (2005) - cu Sorin Stoica, Calin Torsan, Roxana Morosanu si Ciprian Voicila; Cartea cu bunici (2007); Ingeri, zmei si joimarite. Mitologie populara pe intelesul copiilor (2008) - alaturi de Carmen Mihalache, Ana Pascu si Ciprian Voicila. A coordonat o serie de carti tematice editate de MTR. Anul trecut, in septembrie, a fost invitat, alaturi de Dan Sociu, la Festivalul International de Literatura de la Berlin.

N-am apucat sa-mi inventez un Bucuresti din lecturi

N-am facut-o pentru ca as fi vrut sa-l prind de-o aripa cumva, or eu nu stiam Bucurestiul decit in doua feluri: cu intrarile in Gradina Zoologica si la Circul de Stat. Excursia din clasa intai parca mi l-a livrat in chip de rezervatie, un oras al animalelor si al indivizilor marginali. Am mai auzit prin '88-'89 de Obor, unde un coleg mergea pentru adidasi smecheri. Atit si nimic mai mult.

Iar dupa '90 memorabila pentru mine fusese o plimbare cu metroul pina la statia Costin Georgian – ma ratacisem cumva si asta era un efect al altei aiureli. Din oraselul meu luasem trenul de Bucuresti in locul celui de Brasov care sosea in statie la doua minute. Mi s-a parut mult mai cinstit sa cunosc orasul pe barba mea.

Prima intilnire adevarata cu Bucurestiul a fost in februarie '98. De atunci m-am mutat de vreo 20 de ori, nu exagerez. Cel mai misto a fost linga Cismigiu, zona pe care am prizat-o de pe trei strazi: Schitu Magureanu, Victor Eftimiu si Cobalcescu. Era aproape de centru dar le fel de aproape si de zona cu prostituate din preajma Garii de Nord, pe care intr-o vreme am frecventat-o intens. De fapt de-aici si deliciul pe care mi-l da de fiecare data Bucurestiul nocturn pe care il simt incarcat cu o oaresce aroma de risc si cu intensitatea ritualului tinut cu fiecare coborire pe strazile cu fete. Cea mai notabila, nu ma pot abtine s-o trec cu revederea, fiind noaptea ploioasa ce-a urmat meciului cu Slovenia, cind am pierdut o calificare.

Cum sa apuc Bucurestiul acum... De fapt cum l-am apucat de fiecare data, luindu-l la pas, asa ar fi cel mai simplu. Pentru ca, dupa ce parcurgeam o distanta cu un tramvai oarecare, drumul inapoi il faceam pe jos. Si intoarcerea era relaxata, cu priviri neindestulate aruncate in stinga si-n dreapta dupa ziduri, feronerii, placute si numere ruginite sau fundaturi. Cred ca poti face fata cu greu unei asemenea incercari, te lasi incet-incet sedus de un oras adormit, amutit, olog – Bucurestiul vechi.

Asa am batut orasul asta in multe directii, fie ca ma indreptam spre Doamna Ghica – Tei, Berceni sau Valea Oltului. Apoi transportul, de la o vreme minimal, al bagajelor. Pentru o luna am stat in blocul de linga biserica Armeneasca, cel ramas in picioare dupa ce intre el si biserica, pe colt, se cascase o groapa echivalenta cu vreo zece etaje. Ieseam pe balcon si priveam fundul gropii anesteziat. Aveam acolo impreuna cu Bogdan Iancu o camaruta unde puteai doar sa te intorci noaptea si sa-ti rastorni oasele pina dimineata. Nici n-am apucat sa amenajam.

Stateam cu lucrurile in saci si cu reparatiile din baie suspendate. Fiecare risciiala a peretilor scotea la iveala de sub tencuiala rinceda gauri suspecte si voci, de dincolo de perete, gata sa iste un scandal monstruos. Erau si foarte multe garsoniere libere, probabil multi renuntasera la blocul ala din pricina unei posibile prabusiri. Intr-o noapte ne-am carat ca niste chiriasi a caror urma e de negasit. Au urmat vreo doua saptamini prin Grozavesti, citeva luni in redactia unei reviste obscure si iarasi citeva luni intr-un demisol de pe Occidentului.

Dar astea-s citeva amanunte, un inceput de schema a sederii mele in Bucuresti. Mai potrivita ar fi o poveste pe larg. De fapt ceva pe larg am scris in citeva locuri (Arca lui Noe – de la neolitic la Coca-Cola si in Povestiri mici si mijlocii), nu ma apuc sa le rezum aici.

Orasul in sine, cu locurile lui de tot felul, n-ar fi mare lucru fara personajele sale. Am intilnit destule. Proprietari sau bodiguarzi, vecini sau cunostinte activate la fiecare reintilnire imprevizibila. As putea face o lista si le-as putea face un portret, o istorie fragmentara, dar cum sa aleg intre ei? Uite ca o fac, o alegere a celui mai mi se pare acum foarte clara, adjudecata de Adrian.

Adrian a raposat intre timp. Era barman la circiuma extrem de mica din Pasajul Englez. Fusese barman intr-o multime de alte locuri si adusese cu el, de fiecare data, clientela pestrita. Ziaristi, fosti militari, militieni sau securisti, portarii de la Capsa, taximetristi, prezentatorul stirilor meteo de la B1Tv, curvet, un batrin paranormal care parea sosia lui Radu Anton Roman, negru Faruk mare fan Gigi Becali si o multime de alti oameni fideli atmosferei pe care o punea la cale Adrian. Marea lui calitate era ca vorbea pe limba fiecaruia schimbind registrele cu o iuteala cu care manevra paharele si telecomanda.

Acolo am vazut prima finala a unui campionat mondial de rugby. Acolo aveam cana mea pentru cafea, o cafea tare si mare dupa un dozaj pe care Adrian mi-l invatase repede. Stia ce voiam cind intram. Acum ajung rar pe-acolo. Locul pare cazut intr-o uitare de sine, e trist. Cind ma mai opresc cu Calin Torsan, inlocuiesc cafeaua cu fernetul, intreb de Faruk, pe care nu prea l-am mai vazut si ascultam blegiti noile povesti ale locului, fara indoiala interesante si ele.