Bucurestiul lui... Calin Torsan

Intotdeauna ne-am intrebat cum vad alti oameni orasul in care traim (fie ca ne place sau nu). Ne-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa cerem unor scriitori/artisti/oameni interesanti un fel de proze despre Bucuresti. Asa ca in fiecare saptamana vom avea pe cineva invitat care sa ne povesteasca cum arata Bucurestiul vazut prin ochii lui. Texte care spun "Uite! Iata-l! Asta e realitatea ta! Priveste-o!". Astazi, Bucurestiul lui... Calin Torsan.

Calin Torsan, 38 de ani, bibliotecar la Muzeul Taranului Roman. A publicat: Povestiri mici si mijlocii  (scrisa impreuna cu Sorin Stoica, Cosmin Manolache si Ciprian Voicila), Cartea cu EUri (scrisa impreuna cu Roxana Morosanu, Sorin Stoica, Cosmin Manolache si Ciprian Voicila),  Scoala de mucenici, Recycle BUN. Canta la fluiere traditionale, flaut, mandolina si voce in trupa Einuiea.   

Un Bucuresti vazut in drumul spre munca

O sa ma comport in cele ce urmeaza, ca o camera video dintr-aceea, minuscula, cu care se fac anumite tipuri de analize medicale. Ma voi plimba ca o globula rosie pe arterele capitalei, gonind printre sinapsele concitadinilor cu nervii intinsi la maxim, din cauza traficului, ca racordajul lui Federer, oprindu-ma din cand in cand langa cate un organ plasat in mijloc de – codru verde era sa spun – intersectie.

Un Bucuresti vazut in drumul spre munca.

Ma scol in fiecare dimineata intr-un oarecare cloncanit de pasarele. Stau la etajul unu, la nivelul coroanelor celor cativa puieti. Blocul geaman, de vizavi, inchide cutia de rezonanta deschisa de al meu. Asa ca zburatoarele se aud. Se aud. Ssss e  e  e  a uuu a uuuu d d d d (ultima reprezinta o ciocanitoare: d d d d). E plin de ciocanitori pe la mine. Incredibil, nu? Ai spune ca in Bucuresti nu poti gasi asa ceva, asa cum acum douazeci si ceva de ani nu puteai gasi, tot in Bucuresti, cascaval. Sau oua. Oua de pasare.

O conduc apoi pe fii-mea la gradinita. Una de cartier, fara pretentii, dar curata. Fosta unitate de protocol. Le face si papanasi.

Aici, ciocanitori ca in padure. Ca in Woody Woodpecker. Cautandu-si viermii cu indarjire de ciocan pneumatic.

Ma scurg mai departe, schelet purtat pe strazi de sistemul muscular, printre cateva masini bengoase, pe langa buticuri uitate de razbunarea buldozerului. Traversez nepermis pana la refugiul din statia de tramvai. Urc, miros, ma foiesc, ma coiesc, sunt coit, apuc, strang, nadusesc.

Ajung la ai mei. In Drumul Taberei. Cartier legendar. Linistit si plin de verdeata. Rai urban. Rai urban / Ludovic Orban, rai urban / Ludovic orban! Uite un slogan care merita luat in seama. M-au facut astia la creieri cu afisele lor electorale, de-am ajuns sa gandesc asa. Asea. C-asa spun bucurestenii. Asea. Si dupe.

Dupa ce plec de la ai mei, fac iarasi slalom printre blocuri. Pasesc pe aleile dintre Peuri, strapung viril gangul din ODe, las pe dreapta parcul chelit, cu leagane schioape, traversez si ajung in statie. Iau orice. Asa ca stau pe colt, nelamurit, ca o muiere in fata hotararilor. Spre Gara, sau spre Centru.

Spre Gara  Spre gara, drumul pute. Candeste feroce in troleibuzele astea. In osutacinci. Sacosele de rafie adapostesc ceea ce nici nu-ti poti imagina: sarmale pronuntate sarmai, ceapa, multa ceapa, vin zborsit, pui de gaina, vii sau morti, carnat pronuntat carnat, pulovere doldora de molii, branza de coaie cu miros de oaie si invers. Era sa scriu Inverness, echipa lui Sageata, caine pana la moarte. Mijloacele astea de transport nu duc insa spre Stefan cel Mare, spre Groapa. Ce-i drept, cotesc catinel pe langa Facultatea de Educatie Fizica – o legatura cu sportu' tot este –, dar apoi se avanta ca tiparii, lungite nefiresc de burdufurile plasate la jumatate, pe strada cu curve de langa Spitalul Militar si, mai departe, pe langa onor Ministerul Transporturilor, pana in fata la gara. Tot cum spun bucurestenii.

Cobor ca sa cobor inca o data. Ca-n viata. In filme urci mereu dupa cadere. Intru la metrou, holbandu-ma la unul dintre paradoxurile capitalei: taximetristii particulari. Aia care fura provincialul naiv. Neinformat. Fosti parnaiasi – aproape toti au tatuajul cu cinciul zarului –, vorbind intre ei cu pula, dar spreiati, cu camasute pepit, pieptanati atent si curtenitori in preajma omului cu sarsanale. Venit la rude. Cu cate ceva de-ale gurii.

Metroul ma lasa la Piata Victoriei. Il las si eu. Aici, o alta lume. Cladiri din sticla, reclame, muzee, culoare unice, pizdareala. D-aia bancara, cu taior, tigare – tot bucurestenii o spun –, ciofaind salate la SpringTime, urland banalitati in difuzorul telefonului mobil.

Spre Centru   Pai, sunt in centru! Ce rost mai are sa vorbesc de drumul pana aicea. Stiu ca stiti: ASA CUM SPUN BUCURESTENII.

De-aici, din Piata Victoriei, unde-as putea s-o apuc?! La gara am fost, spre centru n-are rost... Pa Titulescu. Pa Titulescu o iau. Ca naucu'. Pe linia lu' douazeci. Pe langa IrishPub-ul de care nu te poti atinge, urmand drumul sinuos al tramvaiului pana la Primaria Sectorului Unu. O cladirea semeata, cu steag in varf. Sauuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, pot sa imi indrept pasii catre Stefan cel Mare, Obor, Iancului, ha ha haaa.

Sa trec pe langa intrarile cu nume de tari, Finlanda – acolo unde este sediul Igloo –, Danemarca si mai stiu eu ce tari nordice. Pasind ca o toapa cocotata pe tocuri, printre trupuri vanjoase si innegrite de soare, ale muncitorilor care nu stiu ce pizda ma-sii tot sapa de vreo doi ani jumate. Apoi, florareasa din colt, cu aere de patroana, Spitalul de Urgenta, cu mastile lui de oxigen si stadionul, Stadionul Dinamo, gura de aer proaspat in orasul asta muiat in gudron. Muie steaua, muie steaua-ole, ole!

Giorgiana – nu Georgiana! – intra acum in camera in care scriu textul asta. La biurou. Bucurestenii nu spun asa. Vine din Stocolm, iar povestirile ei despre capitala Suediei se bat cap in cap, parte in parte, cu ale mele despre Bucuresti.

Ma opresc.