Bucurestiul lui... Adrian Buz

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Intotdeauna ne-am intrebat cum vad alti oameni orasul in care traim (fie ca ne place sau nu). Ne-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa cerem unor scriitori/artisti/oameni interesanti un fel de proze despre Bucuresti. Asa ca in fiecare saptamana vom avea pe cineva invitat care sa ne povesteasca cum arata Bucurestiul vazut prin ochii lui. Texte care spun "Uite! Iata-l! Asta e realitatea ta! Priveste-o!". Astazi Bucurestiul lui... Adrian Buz. 

Adrian Buz 
Adrian Buz, 36 de ani, autor al volumelor de proza Ultimul capitol si Zidul moale, (aparut in colectia EGO. Proza la Editura Polirom, in 2005). A tradus din William Burroughs, John Dos Passos, Neil LaBute, Hunter S. Thompson (Spaime si scarbe in Las Vegas) si Bret Easton Ellis (Glamorama), ultimele doua in curs de aparitie la editura Polirom. Il mai puteti citi in revista Noua literatura si pe blog-ul sau personal.

simbata, 19 ianuarie

Am fost sa vedem o casa pe Gabroveni. Chiar linga Backstage. Exista avantaje si dezavantaje sa nu stai in centru. In Drumul Taberei, primavara cinta privighetori in parcuri. E un cartier in linii mari linistit, esti departe de toata nebunia centrului. Ai citeva mall-uri la indemina. Nu exista poluare. Dar. In orele de virf poti face pe drum o ora jumatate pina in centru. Daca cumva trebuie sa te duci si sa te intorci de doua ori in aceeasi zi la Universitate, sa zicem, atunci distanta asta isi pierde de tot farmecul – te sleieste. Blocul in care locuim e populat de oameni si ciini deopotriva si uneori ai senzatia ca innebunesti din cauza harmalaiei care vine de peste tot.

Poti sa innebunesti de asemenea din cauza pensionarilor care stau pe banci in parcul din fata si joaca remy de indata ce temperatura creste peste 10 grade. Vara, distractia e stropita cu bere multa si toata povestea tine pina la ore mici, nivelul decibelilor si al obscenitatii creste si el odata cu gradul de alcoolizare. La un moment dat, iei toate astea in consideratie si le dai dracu de privighetori si de aer pasnic de cartier, care oricum e mai mult teoretic, si iti cauti casa in centru. 

Coborim dezamagiti in strada. Terasa e mare si cocotata aproape de acoperis, dar se imparte cu celelalte familii de la ultimul nivel. Desi proprietareasa ne asigura ca vecinii sint toti OK, incerc sa gindesc cum as arata intr-o dimineata de vara, in boxeri, tinindu-ma bine de o cana cafea, in timp ce o doamna Popescu de 90 de kg mi-ar zimbi cu subinteles de sub o caciula de bigudiuri, insirind pe sirma lenjerii bizare – poate ca sotul ar fi un pic plecat intr-o delegatie si atunci lucrurile ar lua o intorsatura urita. La apartamentul aflat intr-o casa veche, ciudata, ajungi parcurgind un labirint intunecos, infernal – daca ar fi sa ne mutam, probabil ca o jumatate de an am umbla cu o busola si cu usturoi si cruci la noi. Nu poti sa stii sigur cine locuieste in criptele de la parter.

Se pare ca proprietareasa a omis citeva detalii esentiale la telefon. Apartamentul face obiectul unui proces de revendicare de catre vechii proprietari. E o zi cu soare si incercam sa nu lasam dezamagirea sa ne patrunda prea adinc, cu atit mai mult cu cit sarcina de aproape 7 luni a lui Sparky necesita un efort suplimentar de transport. O luam pe Lipscani la intimplare, evitind baltile si zonele cu noroi - poate bem o cafea, poate chiar mincam ceva. E simbata la prinz si orasul misuna de straini cu aparate de fotografiat atirnate de git, dar altfel pare lipsit de furia si zgomotul din timpul sapataminii. Cladirea uriasa a Bancii Nationale le stirneste entuziasmul.

La Caru' cu bere? Nu, alaturi, vreau o supa. Circiuma are un aer pasnic, lumea zimbeste, e cald, se fumeaza. Supa ar trebui sa aiba un foietaj inecat in cascaval topit si intarit, pe care sa-l spargi usor cu lingura, in schimb e limpede, daca nu cumva chiar chioara; portia mea de paste ar trebui sa fie mai mare, mai condimentata; in tipa care ne serveste ar trebui sa recunoastem semne de umanitate. Zelul ei are ceva mecanic, fortat, incerca sa-si repare greseala, pune mina pe mina lui Sparky, si se apleaca ca un robot, cerindu-si scuze intr-o maniera inutil si stupid umila.

Ma gindesc ca o femeie insarcinata n-ar trebui sa 1.stirneasca atita grija demonstrativa cind  2.ai facut-o deja sa astepte... pina la urma o banala supa Knorr, usor imbunatatita cit sa treaca drept un rafinament culinar, in baza vechii cacialmale romanesti. La masa de 8 persoane de alaturi stau trei doamne care tin sa lase de inteles ca lucreaza la o televiziune. Sint servite cu promptitudine, dar, bineinteles, meniul nu e cel comandat.

Baiatul vine sa adune de pe masa inainte sa apuc sa iau ultima gura din paharul si asa mic, aproape ca mi-l ia din mina. Da, poti sa iei tot, lasa-mi doar tigarile, ii zic. Imi arunca o privire identica cu a colegei lui, asa ca rid singur de gluma mea, indicindu-i astfel ca ar fi trebuit sa faca si el la fel. Iesim, e tot soare, la capatul strazii niste spanioli disputa aprins privind cladirea cecului.

Acoperisul cladirii si o parte din cerul senin se vad reflectate in balta peste care una din femeile din grup nu apuca sa sara, privind in alta parte. Pe Sparky am pierdut-o in fata unei vitrine pe linga Universitate, in timp ce tocmai incercam sa-i spun ca toata aceasta senzatie de lesin si turpitudine vine din cauza faptului ca e simbata si in mod ciudat centrul e foarte linistit. Citesc in semnul acestei pustiiciuni neasteptate umanitatea noastra convertita la consumism. Spre orice mall ai lua-o in clipa asta, ai gasi aceleasi ambuteiaje pe care le gasesti miercurea in centru. Vino putin, imi face ea semn cu mina, sa vezi pantofii astia.




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera