Bucurestiul... Simonei Popescu

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Intotdeauna ne-am intrebat cum vad alti oameni orasul in care traim (fie ca ne place sau nu). Ne-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa cerem unor scriitori/artisti/oameni interesanti un fel de proze despre Bucuresti. Asa ca in fiecare saptamana vom avea pe cineva invitat care sa ne povesteasca cum arata Bucurestiul vazut prin ochii lui. Texte care spun "Uite! Iata-l! Asta e realitatea ta! Priveste-o!". Astazi, Bucurestiul ... Simonei Popescu.

Simona Popescu
(foto: Vasile Garnet)

Simona Popescu, 42 de ani, poeta, prozatoare si eseista, a debutat ca membra a grupului de la Brasov in volumul colectiv Pauza de respiratie in 1991. A publicat mai multe volume de poezii (Xilofonul si alte poeme - 1990, Juventus - 1994, Lucrari in verde - 2006), proza (Exuvii - 1997) si eseuri (Volubilis - 1999, Clava. Critifictiune cu Gellu Naum - 2004). O mai puteti citi si in revista Noua literatura.

Bucureii

"Cum vede un scriitor Bucurestiul? Te inspira?", asa ma intreba Cristina (Foarfa) in, cred, primul interviu despre Bucuresti publicat de Metropotam, in mai 2006. Raspundeam: "As vrea sa am o casuta mica de lemn, ca alea pentru fin, de la Moeciu, sa vad dealuri si munti si mult cer de jur imprejur, indiferent daca te uiti in sus sau in jos, ca la Poiana Marului. Si-acolo, pe virf de deal, ar fi foarte fain sa te apuce nostalgia dupa Bucuresti. Intr-un astfel de loc as scrie, poate, o carte despre Bucurestiul din capul meu. Despre oamenii lui."

Acum am o casuta ca de jucarie linga poalele unei paduri, cu livada de pruni si de meri. Aici as putea scrie o carte – sau macar un capitol – despre Bucurestiul din capul meu. Despre oamenii lui. De pilda despre: Felicia. Prima fiinta pe care am cunoscut-o in Bucuresti a fost Feli (Felicia). Era in 1983. Statea turceste pe un pat cu saltea goala, intr-o camera de camin de la Grozavesti, si fuma cu ochii-n tavan. In jurul ei erau bagaje nedesfacute. Eram cu taica-meu, care a fost destul de contrariat de personajul cu care fiica lui avea sa imparta camera un an de zile. Nu paream sa avem altceva in comun decit ca eram, amindoua, ardelence.

Dar, dupa ce am intrat cu ea in vorba (de fapt, tata), ne-a facut sa ridem. M-a luat repede in primire, mi-a zis Pupe si este, pina azi, prietena mea cea mai buna. Un regizor (Tudor Chirila) a facut acum doi ani un filmulet de citeva minute despre Bucuresti cu ea. Au filmat la 6 dimineata in Pasajul Universitatii. Am vazut imaginile acasa la mine. Feli ducea in brate un bostan urias, auriu, il muta de colo-colo si facea improvizatii jazzistice pe cintecul cu Nea Anton cu care mi-a impuiat capul toata studentia (ceva cu Nea Anton da de-un pom, bea un rom, kestii cvasisuprarealiste). Intr-un fel, bostanul ala era inima Bucurestiului. Ardeleanca asta desteapta cunoaste bine de tot inima Bucurestiului!

Bogdan. "Bucura-te, Bucurel, de bucuria lui Bucuroi, cind a venit bucuros in Bucuresti!", asa ziceam repede-repede, noi, copiii din oraselul ardelean trilingv numit Codlea, si rideam ca nu reusea nimeni sa repete chestia asta de multe ori. Nu prea intelegeam ce e cu Bucuroiul, de ce trebuie sa se bucure Bucurel, ma intrebam si cum o fi Bucurestiul ala care aducea atita bucurie. Pe la 10 ani am venit prima data la Bucuresti, cu scoala. Am vizitat Muzeul Antipa si am mincat cataif la cofetarie. Si tot asa, o data la doi ani, veneam, mincam cataif si mergeam la Antipa.

Ma bucuram precum Bucuroi si Bucurel la un loc. De la o vreme incolo, nimeni n-a mai vrut sa se duca. Bucurestiul trecea, in grupul meu de amici ardeleni, drept nasol. Am aflat atunci de alta varianta cu Bucurelul. Cica: "Bucura-te cum s-a bucurat Bucuroaia de bucuria lui Bucurel cind s-a intors bucuros de la Bucuresti". Aha! Deci nu mai era bucuria dusului, ci a intorsului! Disparuse Bucuroi si aparuse Bucuroaia care se bucura ca se intoarce Bucurel! M-am hotarit sa ma duc la Bucuresti, ca Bucuroi, la Facultatea de Litere.

Acolo era Manolescu, acolo era Cenaclul de Luni, acolo era, poate, Bucuria. Cind am ajuns eu se desfiintase cenaclul, iar Manolescu preda doar la Limbi Straine… Am ajuns insa la Cenaclul lui Croh, unde se mutasera lunedistii, si acolo l-am reintilnit pe Bogdan, care vorbise frumos despre pustoaica aia, liceeanca de 17 ani, care venise din Brasov sa citeasca intr-o seara a faimosului Cenaclu, cu un an inainte. Cine-ar fi crezut ca, peste citiva ani, aveam sa ma casatoresc cu acest baiat? I-am cunoscut prietenii, scriitori. Atunci, niste baieti talentati – Nedelciu, Cartarescu, Craciun; azi – marii scriitori de care, cred, toata lumea a auzit.

De la el am prins drag de cartile lui Radu Petrescu si de Dimov. Pe Dimov aveam sa-l si cunosc. Cind ai mei au auzit ca sint prietena (asa se zicea pe vremea aia) cu un bucurestean, ceva nu le-a convenit. Bucurestenii erau niste smecheri pentru orice familie din Ardeal. Cind l-au cunoscut, l-au indragit imediat. "Parca nu e bucurestean", mi-au zis ei. Mama si tata nu mai cunoscusera pina la el, de aproape, bucuresteni. In timp, s-au lamurit cum stau lucrurile. Tin minte ca, pe vremea aia, Bogdan imi tot arata cladiri vechi, strazi pe care el le iubea si tot asa. Ca un bucurestean cu drag de Bucuresti ce era. Dar pe mine nu ma interesau fatadele, doar oamenii. Stiu sa spun mai multe despre oamenii din Bucuresti decit despre case. Cu Bogdan mergeam, de pilda, pe la Bos si Matei.

Bos si Matei. Mama si fiu. Stateau pe o straduta minunata, intr-un bloc vechi, interbelic, cu un salon mare de tot, cu canapele si fotolii de catifea oliv (care, acum, sint in casa noastra, de cind Bos s-a prapadit si Matei, plecat la Paris, ni le-a lasat noua). Intr-o camera era pianul si linga el un urs mare care avea vreo suta de ani. Bos fuma ca un turc si citea in nestire carti de istorie si carti englezesti sau frantuzesti. Stateam in serile de vara, pe caldurile alea cumplite, in balconul lor larg, cu o masuta cu tot felul de racoritoare.

Matei era student la arhitectura si avea de copil o pasiune bizara: mobilele! Ajuns la Paris, avea sa abandoneze arhitectura si sa se apuce de pictat interioare aristocrate. Traieste printre descendentii vechilor familii nobiliare franceze. I se potriveste. In fond, el si Bos au fost, pentru mine, niste veritabili aristocrati, chiar daca nu de singe. Cu nimic mai prejos decit orice aristocrat de singe. Pentru asta bag mina in foc!

Lygia si Gellu Naum. Dupa ce am terminat Literele, i-am cunoscut pe Lygia si Gellu Naum. Pina s-a prapadit domnu' Gellu, am fost la ei, pe Aviator Petre Cretu, linga Casin, saptaminal. Uneori, il luam pe domnu' Gellu la cite o plimbare pe stradutele vecine. Asa am descoperit o casa masiva pe care scria mare, daltuit in piatra: "Casa Poetului"! Bucurestiul ofera astfel de surprize, numai sa stii sa le vezi, eventual insotind un poet (poate nu doar suprarealist). Casa in care au trait (de fapt, cele doua camarute pline de minuni) ar trebui recuperata si transformata in casa memoriala. In fond, cite case memoriale de scriitori exista in Bucuresti? Pacat ca n-avem grija... O casa memoriala Naum. Tot visez la asta.

Doamna Ioanesi. Am auzit de ea acum citiva ani. Am auzit ca, desi e in virsta, ii invata pe copii franceza cu o mare eficienta. Ba mai mult, ca porneste cu ei, chiar daca sint mici, asa, cu olita dupa ei, in Franta, unde e invitata de niste admiratori ai ei, francezi, si unde aia mici se deprind si mai bine cu limba in care le vorbeste Madame (cum i se spune). Am avut norocul ca Madame sa o primeasca si pe fiica mea intr-un grup de copilasi. In plus, Madame e celebra pentru cit de putin cere pentru ceea ce face. Neverosimil. Madame e grozava. Desi are spre 80 de ani, se duce cu aia mici la ski, la Predeal. Ea merge in fata, si ei, cuminti, unul dupa altul, in urma ei. Nu pot sa nu precizez ca are niste cizmulite argintii. Si o casuta aproape de pirtia de ski. Vara, cine vrea, merge o saptamina la Madame. Acolo se citesc multe povesti in franceza. Mary Poppins a Bucurestiului nu poate fi, orice s-ar zice, decit una singura: Madame!

Rubicii. Rubicii sint niste (relativ) recenti absolventi ai Facultatii de Litere din Bucuresti (dar nu numai de la Litere, ci si de la Istorie, Stiinte Politice, Politehnica, Regie) care au scris un roman impreuna. Titlul: Rubik (urmeaza sa apara curind). In el vine vorba despre Bucurestiul studentesc, cu cluburi si tot felul de "urbancolici" (vorba poetului Sociu), cu tot felul de personaje, unele celebre, precum doamna Lili, liftiera de la Teatrul National.

Doamna Lili. De ani de zile coase goblenuri in liftul care urca spre terasa de la Motoare (si care coboara – spre cafeneaua Deko, de pilda, loc unde a luat nastere ideea romanului Rubik). O parte din rubici au vizitat-o pe doamna Lili cind romanul era pe sfirsit. I-au cintat si un fragment din Imnul Rubik care suna asa: "Rubik e o cutie/ Intra ce vrei in el/ Chiar si o liftiera/ Cu tot cu scaunel". Au cintat si au vorbit in timp ce liftul mergea cind in jos, cind in sus.

Bucurei. Despre alti bucurei, alta data...




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera