Bucurestiul... Mariei Manolescu

Intotdeauna ne-am intrebat cum vad alti oameni orasul in care traim (fie ca ne place sau nu). Ne-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa cerem unor scriitori/artisti/oameni interesanti un fel de proze despre Bucuresti. Asa ca in fiecare saptamana vom avea pe cineva invitat care sa ne povesteasca cum arata Bucurestiul vazut prin ochii lui. Texte care spun "Uite! Iata-l! Asta e realitatea ta! Priveste-o!". Astazi, Bucurestiul... Mariei Manolescu

Maria Manolescu (27 de ani), prozator si dramaturg. A absolvit Masterul de Scriere Dramatica (UNATC) si a participat in 2007 la Royal Court International Playwright Residency. A debutat cu romanul Halterofilul din Vitan (Polirom, 2007) si a castigat editia a 3-a a concursului dramAcum, cu piesa Sado-Maso Blues Bar, montata in 2007 la Teatrul Foarte Mic, in regia Gianinei Carbunariu. Alte piese: With a Little Help from my Friends (montata in 2007 de Radu Apostol la Teatrul National Iasi) si Nu sunt Iisus Hristos. O puteti citi in revista Noua literatura. 

Bucurestiul miau
             * in tot textul de fata, miau inseamna meu

Pe geamul miau se vede, mare, Casa Poporului. Se mai vad multe vile, ATF-ul, Intercontinentalul, si chiar sub fereastra e o curte abandonata in care locuiesc cateva familii de tigani. Au caruta si cal. De Craciun aud cum taie porcul, iar in fiecare dimineata la 3 fix se aude primul cantat al cocosului. In noptile de iarna, strazile arata ciudat si cainii latra ca intr-un sat pustiu. In noptile de vara, motanii in calduri fac tambalau pe acoperisurile garajelor.

E un Bucuresti pe care nu mi l-as fi imaginat niciodata daca nu as fi fost nevoita sa ma mut aici. In prima zi cand vecinii mei au avut nunta cu muzica la maxim, mi s-a facut rau. Acum abia astept sa se mai marite vreo vecina. Am senzatia, pentru prima oara in 9 ani de Bucuresti, ca viata nu mai e in alta parte – ci chiar aici, sub fereastra mea.

Am scris toate astea ca sa explic ca, din punctul miau de vedere, partile rele ale Bucurestiului sunt cele mai vii. Ca am senzatia uneori ca vad Bucurestiul in negativ, ca ii percep energiile exact invers decat ar trebui. Lucrurile care imi fac rau de Bucuresti s-au imputinat si nu mai sunt cele care credeam ca sunt. Sigur, si eu sufar din cauza aglomeratiei, si eu ma chinui sa inteleg oamenii care nu ma lasa sa ies din metrou (mai ales la Piata Victoriei), si mie imi displac gropile si mirosurile si gunoaiele si... Dar nimic din astea nu bate senzatia de rau pe care o am cand ma plimb pe Magheru de la Unirii la Universitate. Sau durerea de cap care ma ia de fiecare data cand merg la un spectacol la National.

Si nu mai tin minte daca intai mi s-a facut rau sau daca intai am auzit de la cineva ca in toata zona asta a fost un mare cimitir. Cert e ca acum nu mai imi iese din cap ideea asta. Aceeasi energie negativa o simteam in Parcul Izvor, cand locuiam in zona. Si nu e o metafora, nu e manifestul miau impotriva urateniei Casei Poporului sau (inutil) impotriva oribilelor demolari silite din zona. Mi se face pur si simplu rau. Alte locuri in care mi se face rau: in Piata Victoriei, in zona Mitropoliei (iarta-ma, Doamne-Doamne!), la Obor, in cartierul Pipera (ala nou de vile, desi am fost pe-acolo numai in masina si e posibil sa fi fost rau de masina (?)), la Piata Presei Libere (desi ma incapatanez sa-i spun Rau de Casa Scanteii), si in zona ProTv-ului.

Cel mai rau mi s-a facut pe terasa de la Intercontinental. Un amic spaniol era cazat aici, venise la Festivalul George Enescu, si am profitat de ocazie sa vad si eu faimoasa priveliste a Bucurestiului. Nu pot sa zic ca era foarte urat. Nici rau de inaltime nu am. Cu toate astea, mi s-a facut rau.

Am observat ca in toate locurile de mai sus e plin de caini vagabonzi (mai putin pe terasa de la Inter, dar asta numai pana in clipa in care cineva va face un sondaj despre cosmarurile turistilor cazati aici). Stiu, observatia asta nu cere multa perspicacitate. In schimb, in nici unul din locurile de mai sus nu am vazut vreodata o pisica. Stiu, e la mintea cocosului. Cu toate astea, in fata blocului miau exista o gasca de pisici si una de caini si par sa-si cunoasca foarte bine teritoriile si sa convietuiasca civilizat.

Se spune ca pisicile absorb energia negativa. Nu stiu daca e adevarat, mai ales ca n-am avut niciodata pisica. Dar imi plac pisicile. Imi place ca la blocul miau e plin de pisici. Imi place terasa de la Muzeul Taranului Roman pentru ca are o pisica mare si lenesa care mananca tot ce-i dai. Imi plac blocurile vechi din zona Cismigiu, pentru ca pisicile par sa se simta bine acolo. Imi plac pensionarele din tramvai, cu par de pisica pe haine. Imi plac rablele abandonate si pline noroi cu model de labute de pisica.

Stiu ca pisicilor le place sa stea in zonele cu energie negativa. Asta inseamna oare ca eu percep invers decat ar trebui? Ca ar trebui sa ma simt bine in locurile fara pisici? Si totusi, poate fi Casa Poporului un izvor nesecat de energie pozitiva? Sau faptul ca nu e tapetata toata cu pisici, ca nu functioneaza ca un mare magnet pentru toate pisicile din Univers sa-si aiba banala explicatie in cucerirea teritoriului de catre caini? Si atunci cum ramane cu gastile de la blocul meu? Sunt ele doar o exceptie? Sunt eu doar o exceptie?

Recunosc ca toate intrebarile astea m-au zapacit. Dupa o ora de cercetari pe net m-am pierdut undeva intre Feng Shui si teoria Nodurilor Hartmann. Mi-am facut inclusiv un test pe site-ul filmului The Golden Compass, de unde reiese ca daimonul miau e o pisica. Deci e posibil sa fiu extrem de subiectiva. Desi cand am facut testul a doua oara a iesit un vultur. In ambele cazuri, mi-a devenit limpede de ce orasul miau preferat e Londra – pet-ul lor comunitar e sobolanul.

Cu Bucurestiul insa tot nu m-am lamurit. Am doar senzatia asta stranie si coplesitoare ca atunci cand Bucurestiul va fi plin de pisici n-o sa ma mai deranjeze nici nesimtitii, nici poluarea, nici mizeria, nici uratenia vilelor nici acreala oamenilor nici faptul ca fiecare drum pe jos sau cu masina sau cu troleul pare o competitie pe viata si pe moarte cu oamenii care iti ies in drum. Cand va fi Bucurestiul miau.

Pana atunci ma bucur ca a venit primavara in Bucuresti, si ascult asta.

Mai puteti citi pe metropotam, tot de Maria Manolescu, Bucurestiul intr-o tigara.