Bucurestiul... Anei Maria Sandu

Intotdeauna ne-am intrebat cum vad alti oameni orasul in care traim (fie ca ne place sau nu). Ne-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa cerem unor scriitori/artisti/oameni interesanti un fel de proze despre Bucuresti. Asa ca in fiecare saptamana vom avea pe cineva invitat care sa ne povesteasca cum arata Bucurestiul vazut prin ochii lui. Texte care spun "Uite! Iata-l! Asta e realitatea ta! Priveste-o!". Astazi, Bucurestiul... Anei Maria Sandu.

Ana Maria Sandu, 33 de ani, redactor la revista RE:PUBLIK. A publicat in anii studentiei volumul de versuri Poeme in tranzit la Editura Punct, mai tarziu a mai publicat la Paralela 45 poemul Din Amintirile unui Chelbasan. Primul ei roman, Fata din casa vagon, a aparut la sfarsitul lui 2006 la Editura Polirom. A fost invitata sa participe in cadrul Targului International de Carte, la Budapesta, la First Novel Festival. A colaborat cu articole si eseuri la revistele Dilema, Vineri, Observator cultural, aLtitudini, Cosmopolitan si detine o rubrica in revista Noua literatura.  

Buletin de Bucuresti

In nici unul dintre CV-urile pe care le-am scris/trimis n-am spus despre mine ca traiesc in Bucuresti. Habar n-am cum am putut sa omit un lucru atit de important...

Primul meu Bucuresti a fost un costum galben cu multe snururi maron si cu pantaloni pescaresti. Foarte fistichiu pentru anii '80 in care l-am purtat cu mindrie intr-un oras de provincie din sud-vestul Romaniei. Plecaseram la mare si, in drumul nostru lung cu trabantul Goguta, ne-am oprit citeva ore la Obor. Cumparaturile din dupa-amiaza respectiva ne-au injumatatit bugetul de vacanta, dar cine putea sa se abtina? Mama a achizitionat niste saboti cu talpa de lemn si o rochie cu bretele, matusa mea o palarie verde, spectaculoasa, pe care erau cusute niste flori de cimp. Oborul ne inghitise, magazinul din centru, de la noi de-acasa, se transformase printr-o vraja intr-un pechinez amarit.

Al doilea Bucuresti seamana cu o oala Zepter sub presiune. Ne intorceam de la Olimpiada de romana, care se tinuse la Tirgoviste si am avut o dupa-amiaza intreaga la dispozitie sa haladuim pe strazi. Picioarele noastre dezorientate au coborit de pe Calea Victoriei spre Hotelului Ambasador. Regele Mihai iesise la balcon si a fost prima data in viata mea cind am vazut live o piata ticsita, vibranta, cu oameni extatici. Altii huiduiau (picla de pe ochi se numea atunci Iliescu!), dar nu-mi mai pasa, de fapt, ce se intimpla. Pe bluza mea de bumbac, cu dungi groase, albe si roz, se imprimase energia de pe strada. Bucurestiul de dupa revolutie, cu ranile lui inca proaspete, imi stirnise imaginatia. Nu mai era mult si urma sa vin la facultate.

Timp de o saptamina, cit au durat examenele de admitere, am locuit in Colentina, in apartamentul unor prieteni de familie. Diminetile de sfirsit de august in care plecam spre Universitate mi se par si acum dureros de frumoase. Daca as fi avut poze din perioada aia, ar fi aratat asa: eu imbracata in blugi visinii si intr-un tricou negru, banal. Ceasul nu e mai mult de 7 fara douazeci, stau cu nasul lipit de geamul de la 66. Orasul prin care trec se face din ce in ce mai rosiatic. Mai hipnotic si-mi doresc ca drumul sa nu se mai termine. La capatul lui ma asteapta Facultatea de Litere in care imi clantanesc dintii de frig si de frica.

Putin inainte de 1 octombrie trebuia sa-mi gasesc un loc in care sa ma instalez, viata mea noua avea nevoie si de un acoperis deasupra. Ajung undeva la piciorul Podului Grant, la un internat de liceu. Nesperat pentru un student in anul I. Dar complicat, pentru ca trebuia sa calatoresc de citeva ori pe zi cu 178. In scurt timp nu mai aveam nici un act, nici macar certificat de nastere. Poate nici nu mai existam. In fiecare zi imi disparea cite ceva din geanta, bani, stilou, ochelari. Nu-mi mai bateam capul. Politistul incerca sa ma convinga ca nu mi le-a furat nimeni, ci doar le-am pierdut. Eram neadaptata, deci vinovata.

Alt camin, alte strazi, alte povesti. Bucurestiul e un amestec de mirosuri, fete de oameni dragi, locuri in care bem bere, tarabe cu carti, nopti lungi carora nu le mai vad capatul. Ametesc, fac zeci de kilometri, stradutele sint niste curele lucioase cu care ma impopotonez. M-am imprietenit cu manechinele din vitrinele pe linga care trec in fiecare zi. Le zimbesc. O iau razna. Alunec. Bucurestiul e locul din care nu mai pot sa plec.

Au urmat ani in care, cu toata dragostea din suflet, a trebuit sa caut case in care sa locuiesc. Inimi mici, meschine, scofilcite ratacite prin Militari sau pe la Lizeanu in blocuri foarte comuniste. O data ce-am "vizionat" un loc si, macar pentru o secunda, mi-am imaginat ca as putea sa locuiesc acolo, m-am legat intr-un fel de el. Exista un apartament pe Maria Rosetti, linga magazinul Ok, in care am intrat cindva. De la geamul uneia dintre camarute se vedea gradina de la Schitul Darvari si imediat m-am gindit cum ar fi sa am o masa de scris acolo. Asta se intimpla acum citiva ani, dar nu conteaza, eu tot imi ridic privirea seara spre termopanele de la etajul doi al cladirii in care am locuit pentru o secunda.

Vizavi de Waterloo, exista un bloc care-mi placea si apartamentul de la ultimul etaj era liber cindva. M-am dus imediat, iar proprietarul binevoitor mi-a aratat si podul cladirii, care arsese cu putin timp in urma. Cosmarurile mele s-au mutat de atunci acolo, iar asta inseamna ca ma gindesc destul de des la acea garsoniera dubla.

Bucurestiul de acum e facut din multe acoperisuri. Deschid geamul si-mi intra in casa. In fiecare dimineata, la cafea, le lustruiesc cu privirea. Le numar sa vad daca sint toate. Abia dupa aia ziua poate sa inceapa.