Turc-returc, scurt eseu despre o relatie la distanta

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Prolog:
De cand eram mica am fost invatata ca trebuie sa ma prefac ca "totul este ok", mai ales pentru cei din jur.

Ca oamenii or sa rada de necazurile tale, de momentele de slabiciune, de tepele pe care le-ai luat, de relatiile care n-au mers.

Mi-a luat ani de zile sa inteleg ca toti trecem prin cacaturi mai mici sau mai mari si ca-i sanatos sa vorbesti despre ele, sa le dai afara. M-am hotarat sa scriu despre asta mai ales pentru toti cei care cred ca "rise and shine" e o stare continua de beatitudine prin care trec oamenii optimisti. Adica, ma gandesc ca-s un om optimist; cu toate astea...

Eram o bucatica buna de afisat, de-aia ma luai cu tine peste tot, chiar si pe scena. Stiai ca nu-s geloasa sau posesiva, ca poti sa ma ignori o noapte-ntreaga si nu ma supar, ba din contra - gasesc un grup cu care sa imi petrec timpul; nu-ti era rusine cu mine, la cat de bine ma integram, puteai sa ma lasi linistit cu prietenii tai magnati care aveau case ca-n Elle Decoration, dar si cu aia mai saraci-boemi care-abia aveau de-o bere.

Stiai ca pot sa improvizez in orice situatie, asa ca n-aveai nicio greata sa ma chemi pe scena fara sa fi repetat ceva. In camera de hotel, cand te rugam sa pregatim macar un playlist orientativ, imi intorceai spatele si ziceai ca tre' sa vorbesti cu fanii tai de pe twitter, erai vedeta de televiziune acum, depindeai de numarul de likeuri si de share-uri, mai ales ca voiai sa ceri o "marire de salariu".

Erai frumos si aveai cele mai interesante bijuterii masculine-facute pe comanda dupa ideile tale. M-ai dus sa vad Istanbulul de pe toate acoperisurile, doar pentru ca stiai ca imi place sa vad orasele de sus, ca e chestia mea.

Nici nu stiu exact momentul in care ai inceput sa te uratesti. Nasul ti s-a ascutit, vocea a devenit mai pitigaiata, parul a inceput sa arate neglijent. La inceput, mi se parea ca toate trasaturile tale sunt sculptate; spre final chipul tau nu mai semana cu nimic.

Pe strada te recunosteau oamenii si iti cereau sa faci o poza cu ei, vorbeai cu fiecare-n parte, erai politicos. In timpul liber apareai in Vogue Turcia si faceai lectii de chitara cu copiii bolnavi de cancer.

Erai too good to be true, impreuna eram too good to be true. Toata lumea ne adora, nici nu trebuia sa vorbim unul cu celalalt, oricum nu aveam timp. Trebuia doar sa mergem la evenimente impreuna si sa facem poze. M-ai luat si la nunta aia de turci, mai tii minte? Cum toti copiii trageau de mine sa facem poze? Si cum toata lumea te felicita pentru ca m-ai adus acolo, desi noi nu mai aveam demult vreo treaba unul cu celalalt. Tu din New York, eu din Bucuresti, amandoi la o nunta in Istanbul, unde nu am gasit un strop de alcool, fortati sa ne prefacem ca suntem un cuplu?

Dar atunci cand m-ai lasat incuiata in casa o zi intreaga, fara mancare si fara chei si ai uitat de mine pentru ca aveai o intalnire foarte importanta cu avocatul, a fost prea mult.

Sau poate atunci cand, dupa ce am terminat filmarea cu oamenii aia din publicitate, da, aia care locuiau toti 5 (barbati) intr-un apartament, mi-ai zis ca tu esti la un VIP party si te-ai imbatat si mai bine sa raman sa dorm acolo. A trebuit sa i se faca mila de mine prietenului tau cel mai bun, asiaticului, si sa ma ia sa dorm la el in apartamentul pe care il impartea cu managerul unui hotel luxos in care tu cantai.

Si pentru ca am dormit in casa asiaticului si mai aveam cateva ore pana cand trebuia sa ajung la aeroport, am luat un taxi spre tine, sa imi recuperez bagajul. Taximetristul nu vorbea engleza; m-a plimbat in cerc pana cand am ramas fara bani si am coborat. Stiam zona cat de cat, am intrebat oamenii de pe strada cum ajung la supermarketul ala de pe strada ta de unde imi luam banane dimineata.

Am ajuns acasa, in cele din urma, mi-a deschis usa colegul tau de apartament. Pe pat erau niste margele turcoaz (eu nici macar nu port margele) si niciun biletel, nimic.
Colegul tau mi-a zis ca ai plecat sa faci lectii de chitara cu copiii bolnavi de cancer.
Mi-am târât bagajul greu pe scari si-am luat-o pe jos. Nu mai stiu cat am mers, dar stiu ca nu ma mai puteam opri.

În noaptea aceea am visat că mi-au cazut toți dinții, se dezmembrau și se fărâmițau ca intr-un tocator de carne viu.

Jurnal-foto despre ultima noastră săptămână împreună


 

Epilog:
Suntem niste extensii ale telefoanelor. Ne risipim bateria inainte sa apucam sa construim ceva. Ne dam timpul tuturor ecranelor, pozelor si literelor; nu ne mai ramane nimic pentru oameni, pentru ca am devenit cu totii extensii ale telefoanelor.
Aici nu mai e niciun om.

Citeste editoriale de Andreea Lupescu

Fake Wedding from Burak Kücük on Vimeo.




1 comentariu vrei sa comentezi?

Turc-returc, scurt eseu despre o relatie la distanta
george
#1 -

Comentariu nou

Frumos scris

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ce fructe va place sa mix & match in iaurt?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera