plimbare de toamnă pe strada Drobeta

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

Nici nu știi bine unde strada Drobeta e și n-ai nici de ce s-o iei pe ea, nici cu mașina, nici pe jos; unește bulevardul Dacia de strada Eminescu și atît.

Dar e o dulceață de stradă, în felul ei; dacă toate străzile-nguste din București ar fi ca ea…

Nimic anume nu-ți sare-n ochi; n-are ceva care să merite – în sine – pozat și ținut minte. Mai mult, are și-o bună bucată de blocuri, care nu-s nemaipomenite – beton și geamuri – cu toate că-s construite în afara tiparului cunoscut în vremea comunismului, fiind dedicate corpului diplomatic: au garaje, intrări, pază și o droaie de atîrnache ce se fac că le-ntrețin.

Naiba știe: de ce-i strada asta atît de drăguță? Senzațiile nu se explică, se trăiesc; și pe strada Drobeta trebuie să treci ca să-nțelegi.

Așa cum îi șade bine oricei străzi, are chichirezul ei. Ia, s-o luăm pe ea dinspre Dacia. Găsim același ton ca al bulevardului și ne place mult de tot, desigur.

De la jumate-ncolo, se schimbă calimera, apărînd vreo două clădiri administrative banale și, firește, blocurile și bloculețele de care ziceam la-nceput.

E și ceva ce pare o deviere a albiei străzii, pe care ți-e greu s-o explici; dar poate-i urma doar a unui hotar vechi dintre vecini. Încerci, așadar, să deslușești ceva din istoria micuței artere – și vezi că-i una proaspătă din punct de vedere istoric.

Strada Drobeta n-a existat, nu a fost aici cînd s-au așezat toate străzile pe care le cunoaștem astăzi, ea „vine la pachet” cu tăierea interbelică a bulevardului Dacia; pe-aici găseam – ne arată planul maiorului Pântea – două mici fundături. Una se numea a Țăranilor (purtase numele străzii principale de care ținea; strada aceea se cheamă, azi, Aurel Vlaicu). Cealaltă se chema Romană, desfăcîndu-se din strada pe care azi o știm ca Mihai Eminescu. Strada Drobeta pare mai degrabă că e prelungirea înspre Dacia a acestei fundături. Așadar, partea dinspre Eminescu – rămasă în urmă, cumva, cu clădiri mai mici, mai sărăcăcioase – s-a putut cu oareșce ușurință „curăța” în anii ’70 pentru ridicarea blocurilor dipomaților. Pare, de asemenea, cuminte să judeci că jumătatea cealaltă – proaspăt tăiată-n interbelic – să se fi putut popula iute cu clădirile frumoase, construite odată cu restul bulevardului Dacia. Darea de seamă a Primăriei de Galben de la jumătatea anilor ’30 ne arată și planul alinierilor și-al exproprierilor.

Numele nu știm cînd să și-l fi căpătat, dar știm că o perioadă, după ce-a fost deschisă, strada Drobeta a fost doar numită strada Nouă.

În fine, să vedem cum e capul ei dinspre Eminescu; se vede benzinăria căreia i-au rămas coloanele vechi, un bloculeț interesant mai departe, peste scuarul benzinăriei, pe Tunari; mai sunt cîteva mîncătorii cu vad și – fix pe colț, la intrarea pe strada Drobeta, un mic restaurant ce-i urmașul uneia din primele inițiative comerciale private apărute aici imediat după Revoluție.

… acesta este episodul XXX din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera