Exercitii de iubire

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Pe măsură ce trece timpul, e din ce în ce mai greu să citești, să asculți muzică, să te bucuri de casa ta, să îți faci colțurile tale magice, să iubești fără să te gândești la ce-o să fie, să nu îți faci proiecții, tu nu auzi să nu îți mai faci proiecții?
 
E din ce în ce mai greu să nu vrei să faci un copil doar pentru că toată lumea din jurul tău face asta, nici să te căsătorești din aceleași motive.
 
Să respiri fiecare detaliu, să te exalteze un apus frumos, să primești toate veștile bune direct în suflet.
 
Să scapi de tot ceea ce a fost rău. Oameni, locuri, evenimente, amintiri. Să le lași să dispară, chiar dacă-s parte din tine.

Dar nu se întâmplă așa. Lucrurile nu merg niciodată după un scenariu de poveste, în care răul dispare și binele învinge.
Și-atunci îți apar persoanele din trecut care te reactivează și te fac să îți pui întrebări.
 
Insomnii. Vise repetitive. Unde e fericirea aia din lucrurile simple? Unde e negresa aia de la bunica, aia care făcea totul să fie minunat, după o partidă de baloane de săpun suflate în balcon, de după mușcatele înflorite?
 
Și-ajungi să faci și să fii în toate locurile și situațiile despre care ai spus “Eu niciodată...”
Ba iată.
Că se poate. Se poate să înșeli, să strici, să distrugi familii, să lași oamenii în depresie, să nu spui ce simți, să nu te mai sune a doua zi, să nu mai vezi niciodată pe cineva, să moară, să dispară, să ți se ia de tot ce ai iubit total o dată, să îți fie scârbă, să îți dorești să stai izolat în casă o zi, două, trei, ca o legumă. Și-ți amintești clar când ziceai “eu niciodată nu o să ajung așa.”
 
Și-ajungi așa. Cu kilograme lipsă sau prea multe-n plus, nopți nedormite, incapabil să îți mai dai seama de la ce a pornit totul și cum ai intrat de la prea multe relații la prea multă singurătate și înapoi la prea multe relații. Nimic concretizat. Sau concretizat prost. Începuturi proaste. Atâtea începuturi proaste încât îți e și frică să te mai entuziasmezi când apare ceva bun.

Și alergi. Alergi în frig, în ceață, în vânt. Lași să intre frigul în tine, mi-a zis mie cineva odată că dacă nu te opui frigului și stai naibii potolit fără să dârdâi, corpul tău se liniștește și nu mai simte frigul. Nu mi-a ieșit mișcarea asta niciodată.
 
E o pudră foarte fină. Explozivă. Aduni în tine emoții și oameni. Încerci să înțelegi că ce nu a mers, nu a fost să fie. Și-apoi apare ceva sau cineva care calcă pe pudra asta cu pantofii lui de foc. Și totul explodează. Tot ce a fost înainte, tot ce s-a construit pe pudra aia, fiecare layer ia foc. Și-ai atâtea arderi simultane încât nu le poți localiza ca să le stingi. Stingi fugitiv ce e mai greu, mai la suprafață. Dar cele adânci rămân arzând mocnit.
Și nu se sting până nu ajungi la ele.

PS: Text scris pe 31 decembrie 2015, pe la 13:00.

Mai multe poze cinematice aici.

Editoriale de Andreea Lupescu




Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Terasa mea preferata in 2017 este ...
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera