Urmeaza statia harmonica blues cu peronul la Clubul Taranului

Dupa o saptamana incarcata cu de toate, se simtea nevoia unei pauze cu muzica buna. Mi-era dor sa las in urma Bucurestiul si asta am si facut, alegand, sambata seara, o calatorie pe alte taramuri muzicale, ajutat de un concert mai rar pe melagurile dambovitene, gazduit de Clubul Taranului: blues cu Trenul de Noapte.



Am presupus ca locul unde s-a desfasurat concertul - in fapt, o lansare de album (Dependent de blues) - ar fi trebuit sa fie plin de lume. Cu o jumatate de ora inainte de startul concertului, asa cum era trecut pe afis, in incinta se putea respira suficient de larg. Mesele erau aproape toate ocupate de ascultatori in jurul varstei de 30 de ani, batand, tacticos, ritmul impus de Eric Clapton si B.B King. N-am avut noroc cu berea draught - cel putin atunci cand am dorit eu sa-mi procur una, dozatorul nu functiona - dar am avut noroc in a gasi un loc excelent, la mijlocul salii, numai bun atat pentru auditie cat si pentru vizualizarea scenei.



Cu aproape o jumatate de ora intarziere, Trenul de Noapte a dat semnalul de imbarcare in vagoane cu o demonstratie excelenta de blues instrumental. A sedus chitara acida a lui Cyfer si sectiunea ritmica spumoasa a lui Petrica Ipatie la baterie, anumite pasaje depasind chiar sfera blues-ului si amintind de atmosfera anilor in care trupe ca Jimi Hendrix Experience sau Cream faceau legea in peisajul muzical. Robert Ardeleanu a facut si el fata cu brio concertului - abia al doilea alaturi de Trenul de Noapte, dovedind echilibru, ritm si balans.



Totul a trecut in plan secundar atunci cand Marcian Petrescu a decis ca e cazul sa ne aminteasca de ce eram cu adevarat acolo: am primit o lectie veritabila de harmonica blues. Una cate una, muzicutele sareau din banduliera muzicianului cotat in acest moment drept cel mai bun instrumentist de gen din tara, confirmand ipoteza ce ma determinase sa aleg sambata seara Clubul Taranului: instrumental, Trenul de Noapte a avut mers de Intercity.



Sambata am primit, insa, inca o lectie: blues-ul e in egala masura aranjament muzical si poezie. Poezia s-a facut simtita in preluarile foarte bine alese din marii maestri ai harmonica blues-ului, dar i-am simtit lipsa in piesele originale. Mai mult, vocea lui Marcian Petrescu a strabatut cu greu spre sala, fiind perceputa ca "ingropata" intre instrumentele cu un volum un pic prea ridicat. In ciuda acestor neajunsuri, imi era clar ca audiam/traiam o experienta autentica si profesionista, de care m-am bucurat fara nici o retinere.



Am parasit, de voie-de nevoie Clubul Taranului dupa miezul noptii, cand Trenul de Noapte a garat la ultima statie. In urechi imi rasuna si acum "Every day I have the blues" si nu am alta alegere decat sa va recomand sa urcati si voi la urmatoarea oprire.