Urme ale trecutului (XXIX) – „Ciripitorul”

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Aşa îi spunea Ecaterina Tănăsescu, bunica mea, difuzorului atârnat deasupra uşii. Începând de dimineaţă de la 5:00 până seara la 22:00 acesta aducea în casă programul postului naţional de radio Bucureşti 1, fără să fie aparat de radio.

Era doar elementul final al unui sistem de radiodistribuţie prin fir căruia i se spunea radioficare, o alternativă accesibilă pentru toţi cei care nu-şi puteau permite un radioreceptor. După Al Doilea Război Mondial a înregistrat o extindere rapidă stimulată benefic de noul regim politic şi social. Nu exista mahala bucureşteană fără reţea de radioficare. Chiar şi cei mai necăjiţi aveau „difuzor”.

Instalaţiile se aflau în gestiunea şi în administrarea P.T.T.R. (Poştă-Telefon-Telegraf-Radio), taxa  modestă se plătea lunar, la domiciliu, poştaşii fiind aceia care o încasau şi reţeaua se instala uşor, fără cheltuieli importante, speculând  deseori, în mod ingenios, condiţiile locale.

Staţia de radioficare stătea la baza întregului sistem. Pe Vitan existau două: una la Bujavercă, între Grădinarilor şi Biblioteca populară Maxim Gorki (fosta cârciumă Topliceanu), cealaltă la Albanezu (intersecţia Răcari cu Dristorului) între centrul de „Pâine” şi „Punctul farmaceutic”. Acolo semnalul radio era convertit într-un semnal electric specific, apt pentru a fi transmis prin fire conductoare suspendate pe izolatori din sticlă către difuzoarele care, instalate în casele beneficiarilor, îl transformau în sunete. Acestea se conectau la reţea printr-o priză rotundă, mititică, aparentă, din ebonită şi un ştecher pe măsură.

După foarte mulţi ani am revăzut  într-o fotografie din 1956 un „ciripitor” ca cel care înveselea viaţa bunicilor mei.

Imaginea înfăţişează interiorul unui „Debit special pentru desfacerea produselor din tutun”, aşa cum, oficial, se numea în epocă „Tutungeria” şi a fost imortalizată cu ocazia prospecţiunilor pentru filmul „Viaţa nu iartă” regizat de Iulian Mihu şi Manole Marcus având în distribuţie, printre alţii, pe Emil Bota, Lazăr Vrabie, Vasile Niţulescu, Dana Comnea şi Nicolae Praida.

Obiectul în sine era modest. Caseta din lemn, o cutie cam primitivă, vopsită doar cu un baiţ mat, închis la culoare, aproape negru, nu înnobila interiorul camerei. Cred că posibilităţile tehnice ale vremii nu permiteau mai mult.

Producţia de difuzoare pentru radioficare a început în 1949 la fabrica „Radio Popular” înfiinţată prin punerea laolată a atelierelor Philips, Radiomet, Starck şi Tehnica Medicală, naţionalizate cu un an înainte, care asamblau radioreceptoare sau produceau componente specifice.

Câţiva ani mai târziu „Radio Popular” a pus pe piaţă un alt model, cu o casetă frumoasă, mai îngrijit şi mai atent finisată.

Este difuzorul care mi-a fascinat copilăria şi m-a făcut pentru totdeauna ascultător fidel al radioului. Nu a fost niciodată redus la tăcere. Când dormea copilul, adică eu, mama îl dădea mai încet. Altfel, cât timp staţia de radioficare funcţiona, „ciripitorul” nostru era pe recepţie. La el am început să ascult „Noapte bună copii!”, emisiunea care seară de seară, înainte de culcare, le spunea celor mici o poveste.

Prin 1957-1958 i-a luat locul un aparat de radio Pionier – model Electromagnetica (S541A), produs tot de „Radio Popular” şi s-a mutat pe strada Livada cu Duzi în căsuţa bunicii Lucreţia Mocanu.

Vremurile erau mai îngăduitoare. Oamenii munceau, câştigau din ce în ce mai bine şi îşi chiverniseau gospodăreşte viaţa. Aparatele de radio aveau căutare, vânzarea creştea şi odată cu ea creştea şi fabrica „Radio Popular”. În 1960, după investiţii importante, comasări, exproprieri, aceasta devine „Uzinele Electronica” şi începe o campanie sistematică de modernizare şi diversificare a producţiei.

Deşi sistemele publice de radioficare pierdeau teren, difuzorul a trecut la rându-i  printr-un proces de înnoire căpătând o altă înfăţişare.

Acest model a avut viaţă lungă, îl utilizau multe instituţii. Birourile întreprinderii în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii profesionale erau dotate cu astfel de difuzoare. Prin ele, colegii de la „Telecomunicaţii” ne asigurau un fundal muzical agreabil care mai risipea încordarea unor activităţi solicitante. Au trecut în amintire spre sfârşitul secolului XX odată cu reabilitarea clădirii. Le ştiam din 1973.




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera