Strada chinezeasca - oameni in corturi

Intr-un cartier luxos si curat, cu masini care mai de care mai stralucitoare, se vad corturile chinezilor amplasate in apropierea lacului Herastrau. Nu e niciun fel de targ, ci o asezare umana, sunt locuintele improvizate ale celor 200 de chinezi care nu cer altceva decat sa plece acasa.

Cazul lor este bine cunoscut autoritatilor. Peste 200 de chinezi, care si-au pierdut locul de munca din constructii, au ramas fara bani si adapost, iar acum asteapta repatrierea, ce se pare ca nu mai vine. Ambasada nu are fonduri, ei nu au acte sau fiecare are "dreptatea" lui - sunt motivele pentru care acesti oameni au transformat un trotuar in casa lor.



Pe masura ce te apropii de ei, simti un miros ciudat, de oameni care nu mai cunosc ce e aia o baie cu apa si sapun. Barbatii, pentru ca nu este nicio femeie printre ei, asteapta cuminti, in fata corturilor acoperite cu celofan, o cana de apa sau o paine.

   

Le-am vizitat caravana intr-o zi cu soare, primavara isi facuse deja intrarea. Privirile chinezilor ne-au urmarit la tot pasul, unii blamandu-ne parca pentru prezenta noastra acolo, altii implorandu-ne sa-i ajutam chiar si cu o tigara. Pe partea dreapta a strazii, cum intri pe ea, sunt toaletele barbatilor, iar mai sus se zareste o masina de pompieri care vegheaza asupra focurilor la care se incalzesc oamenii.



Razele soarelui le-au permis sa-si puna hainele ude la uscat, iar cativa profitau de caldura si se spalau la lighean. Caravana era acoperita de o liniste pastorala, agentul de paza ne-a zis ca nu a avut probleme cu ei pana acum. Dintr-o data, oamenii incep sa alerge spre doua masini care intra pe strada lor. Se striga unii pe altii si fiecare lasa totul balta, grabind pasul spre acelasi punct. Cineva venise sa le aduca de mancare.

 

Firma Romprest este cea care are grija ca locul sa nu fie chiar un focar de infectie, curatand strada de dimineata pana seara. Tot ei au fost cei care au rupt linistea de pe strada chinezeasca, venind cu alimente pentru cei de aici. Chinezii au facut rapid un rand civilizat fara nicio interventie a jandarmilor, a caror prezenta nici nu s-a simtit pe durata mesei. Apoi, angajatii Romprest au descarcat mancarea si au inceput sa le-o dea barbatilor. Fiecare multumea plecand putin capul, apoi isi manca portia in graba, poate are timp si mai prinde inca una.



Tuciurile fierbeau pe gratare improvizate, bocancii stateau agatati in crengile copacilor, iar chinezii infulecau lacomi mancarea primita stand pe jos printre bidoane, scanduri, galeti si alte lucruri capatate de la milostivi sau pe scaune improvizate din lazi. Unii dintre ei au fost mai norocosi si au reusit sa puna mana pe cate-un fotoliu, pe care-l pazeau ca pe ochii din cap.

 

Nu pareau jigniti de prezenta mai multor fotografi care stateau cu obiectivul pe ei la fiecare imbucatura.  Ba din contra, unul dintre ei mi-a zambit larg si mi-a spus "Hello!" facandu-mi semn sa-l prind si pe el in poza. Era evident ca se anunta o zi buna: mancarea si soarele le-au dat putere sa zambeasca. Unii dintre chinezii de aici aveau si telefoane mobile sau aparate foto cu care isi filmau compatriotii in timp ce asteptau la coada.



Am incerca sa vorbim cu ei, sa-i intrebam cum au rezistat atatea zile in frig, doar cu o bucata de celofan deasupra capului, dar n-am gasit niciunul care sa rupa  putin engleza sau romana. Asadar, interactiunea cu ei s-a limitat la limbajul corpului, la priviri de intelegere si cateva zambete sincere.



Doamna Director de Marketing de la Romprest ne-a spus ca aceasta actiune are loc in fiecare sambata, iar in restul zilelor le aduc altii de mancare. Plecarea acestor oameni, care le-au mai alinat durerea pentru o zi, a fost insotita de un ropot de aplauze din partea celor mici, un gest care, din cate am inteles de la paznic, are loc de fiecare data.



Spiritele s-au mai destins si atmosfera se mai linstise, acum cu burtile pe sfert pline, chienzii ne-au acordat din nou atentie, unii ne-au zambit, dar cei mai multi se uitau la noi suspicios si apoi ne comentau intre ei.



Priviri nervoase, fete senine, obraji ridati sau ochi luminosi, ei sunt oameni ignorati de autoritati, victimele unui El Dorado starpit de criza si de patroni nepasatori, oameni care nu-si mai gasesc drumul inapoi spre casa si asteapta neputinciosi la mila romanilor.