Reverii la Muzeul de Literatura - de poezie si muzica

Oare cati dintre voi au auzit de “Serile de poezie si muzica ale Muzeului Literaturii Romane”? Ati putea sa imi raspundeti ca probabil au auzit doar cei interesati, insa eu cred ca cineva care paseste in cafeneaua muzeului intr-o seara de vineri, cand ceasul de la mana ii arata ora 19, nu va pleca de acolo dezamagit. 

Dupa ce cobori treptele care te introduc in cafenea, dai de un spatiu nu foarte mare, in care apropierea meselor iti da mai degraba un sentiment de prietenie fata de ceilalti oameni. Exista apoi trei mese la un nivel superior, conceput ca un fel de balcon cu vedere in sala, unde pot sta cei care doresc sa observe de la distanta.

                           

 

Intitulat "Reziduuri, reverii" - evenimentul de vineri a vrut sa impacheteze frumos si sa ne ofere un produs diferit: lectura unor poezii 'contemporane" si ritmurile de jazz ale lui Mircea Tiberian si ale saxofonistului Cristian Soleanu.

Din cauza ca a pierdut trenul, poetul Dan Coman n-a mai intrat in ambalaj, insa lipsa lui a fost suplinita de Claudiu Komartin. Despre acesta din urma s-au tot scris lucruri, i s-au luat interviuri, i s-a facut sectiune proprie pe clubliterar.com si are chiar rubrica lui in wikipedia, iar o parte din poeme i-au fost traduse si publicate in germana, franceza, slovena si coreeana.

 
<< Scriu noaptea si asta imi da curaj

Obrajii imi dogoresc de parca as sta lungit pe spate in Piata Constitutiei

Si as privi Casa Poporului arzand >>

 

Dar...sa incepem reveria! Cafeneaua noastra se deseneaza in nuante de maro, iar pe pereti atarna fotografii vechi, cu doamne imbracata in rochii voluminoase si oameni din timpuri indepartate, care stau tolaniti langa ursii lor de spectacol.

E o cafenea sepia, o simt asta. Mesele se umplu treptat, ca un joc in care cineva tot aduga piese pana il termina. Sus, la cele 3 mese, sunt randuiti doi pletosi, doua domnisoare, doi barbati care par sa petreaca timp de calitate departe de sotiile/iubitele lor.

Nu ramane nimeni in picioare, nu vine nimeni sa intrerupa seara; si incepe lectura. In timp ce Claudiu Komartin citeste primul poem, aerul se umple de cateva acorduri "tiberiene". Versurile te adancesc intr-adevar in ganduri; incepi sa scotocesti prin viata ta sa gasesti momentele in care s-ar fi potrivit.

 

<< Fireste ca as fi putut sa iti spun totul, totul..

Fara incrancenari, retineri, cuvinte cautate…

Gaseam insa totul insuportabil in absenta paravanului meu de cuvinte

Orbecaiam prin aerul dintre noi, condus de seducatoarea arta a conversatiei

Dar e atat de simplu sa intinzi mana si sa atingi pervazul ca pe un tarm si sa tresari

Cand fosnetele timide tradeaza intentia apropierii >>

Intre reprizele de lectura insufletita se petrec reprize de jazz. Instrumentele suna neasteptat de bine, neasteptat mai ales pentru mine, un om nefamiliarizat cu acest gen muzical.

Ma uit in jur si vad ca oamenii sunt semi-impietriti; numai un domn tine ritmul balansandu-si piciaorele, in timp ce o doamna canta la un saxofon imaginar; restul...sunt inecati in ea; o gandesc, o pastreaza, o modeleaza poate in visuri sau in neimpliniri. Saxofonul reflecta pe alocuri lumina pala din incapere; la fel ca si verigheta de la mana proprietarului sau.

       

<< Nu ma mai incurc cu instrumente uzuale de scris

Poemul asta imi curge prin degete ridicandu-se cu o viteaza ametitoare deasupra orasului >>

Am totusi senzatia ca oamenii de aici se cunosc in mare parte. Cred ca macar un sfert dintre ei sunt prieteni cu cel care prezinta, sau cu autorul, sau cu vreunul din muzicieni; iar jumatate sunt prieteni de-ai prietenilor. Si ma intreb: unde sunt celelalte urechi care ar savura acest ritual de muzica si poezie? Unde sunt oamenii care au nevoie de el sau care s-ar bucura sa il descopere printr-un simplu drum la cafenea intr-o simpla seara de vineri?

<< De 5 zile febra si singuratate

De 5 zile numai porcii valseaza noaptea inaintea ochilor mei inrositi de nesomn

[…] De 5 zile bratele mele subtiate se intind meschin catre nimeni

Fiindca eu sunt nimeni

Si lumea e imparatia mea >>

Cineva scapa un teanc de foi pe jos, cineva isi face vant cu un "Sapte Seri" si totusi...liniste. O fetita blonda se apropie de cel care citeste, il studiaza cu mainile la spate; apoi isi aduce scaunul si se asaza foarte aproape de el, cu un aer atent si preocupat.

Imi dau seama ca vocea lui este intr-adevar foarte calda si ma intreb daca toti poetii ar trebui sa aiba sa aiba o astfel de voce pentru a-si putea transmite mesajul...imi amintesc de un film in care un scriitor spunea ca lucrul cel mai neplacut este fie fie nevoit sa citeasca in public fragmente din romanele sale.

                  

<< Nu mai veau sa ma-nvete oricine cum sa imi conduc viata

Nu vreau sa arat ca actorii din reclame

Nu vreau sa am dintii perfecti, nu stiu sa zambesc; imi sangereaza gingiile

Si plang ca un idiot cand ascult o romanta >>

La final, domnul Paul Vinicius - "povestitorul" evenimentului - hotaraste sa citeasca el insusi 2-3 poezii. Diferenta este extraordinara! Vocea lui articuleaza si onduleaza cuvintele intr-un anume fel, le alege cu grija pe cele pe care doreste sa le sublinieze si acelea par a capata viata proprie; accentueaza pasaje si ajusteaza ritmul lecturii astfel incat ai senzatia ca iti spune cine stie ce poveste fantastica. Fetele oamenilor se destind si incep sa zambeasca. Deja simt altfel textele, deja isi imagineaza altfel povestile.

Fetita blonda incearca si ea sa spuna o poezie; se framanta, ofteaza, isi cauta cuvintele, murmura 4 versuri si se opreste abrupt. Domnul incearca sa o ajute, dar ea i-o taie scurt: "Sa stii ca eu nu ma incurc! Asa era poezia: scurta!"

Vinerea viitoare se intampla din nou serile literare. De data aceasta evenimentul va fi in memoriam Ioan Stratan, iar poeziile sale vor fi citite de colegul de generatie Traian T.Cosovei. Partea muzicala va fi lasata in grija lui Mircea Tiberian si a Ruxandrei Novac. Poate vom fi mai multi acolo; si nu uitati ca muzeul isi propune sa sustina proiectul "Serile de poezie si muzica - Poetii orasului Bucuresti" toata luna septembrie, poate si cu ceva prelungiri.

<< Varsta la care vantul iti flutura gleznele

Fara teroarea ca mai tarziu te vor desparti ani lumina de singuratatea prusaca a buzelor ei

Pretios numita de altii “focuri de tabara”.

Varsta ingrata s-ar spune in cartea nedeschisa de ani dintr-o biblioteca ingusta

In care aluneca nemiloase femei in paltoane de iarna >>