Pro si contra: Piese de teatru care interactioneaza cu publicul

Teatrul patrunde in ultima vreme pe un teren experimental, incercand sa stearga bariera invizibila dintre scena si spectatori. Totusi, la ce sa ne asteptam cand ne ducem la teatru? Sa devenim chiar noi actori? Piesele care interactioneaza cu publicul activ sunt cu siguranta un subiect de dezbatere.

Pro - Cristina

O piesa de teatru interactiva provoaca spectatorul. Din pasiv, devine activ. Il face parte din spectacol si il invita intr-o lume fictionala. Cati dintre noi reusim sa ne rupem de real macar pentru cateva minute? Sa intram intr-o poveste si sa fim spontani?

E o lectie de creativitate care nu poate strica nimanui. Ok, se poate ajunge la situatii penibile. Dar si penibilul e o lectie, poate data viitoare vei reactiona mai bine. Altii dau bani buni pe traininguri de corporatie care ii pun in aceleasi situatii pentru a ii invata sa reactioneze spontan.

Implicarea te face parte din poveste. Daca esti pus sa stai, de exemplu, intr-un anumit loc pe scaun si faci parte din scenariu, legatura ta emotionala cu piesa respectiva devine mai mare. Stii, eu faceam parte dintre taranii care asistau la executie. Intelegi mai bine textul si ideea si te intrebi cum ai fi reactionat tu in locul personajelor.

Prin interactiune, granita dintre arta si consumatorul de arta se diminueaza. Nu cred intr-un teatru total rupt de spectatori. Mai ales in societatea postmoderna, coborarea teatrului de pe piedestal vine ca o consecinta fireasca. Arta se democratizeaza, nu mai e incruntata si elitista.

Traim intr-o epoca a interactiunii, nu putem fi izolati iar asta se reflecta si in arta. Nu doar in teatru apare interactivitatea, ci si in anumite forme de arta, bazate, in general, pe noiile tehnologii. La fel cum societatea nu sta pe loc, nici teatrul nu poate face asta, gaseste mereu noi forme de expresie. Si asta e bine.

Nota: depinde si de interactiune. Daca in general sunt de acord cu asta, nu pot sa accept ca un stand up comedian sa se ia de o fata doar pentru ca e blonda la un mod vulgar si sa o intrebe tot felul de stupizenii.

Contra- Mihaela

Poate ca in strategiile de comunicare comerciala nu poti sa nu iti imaginezi interactiunea bidimensionala, dar cand cumperi un bilet de teatru vrei, aproape ca la cinema, sa te retragi in intunericul salii si sa vezi un spectacol.

O piesa de teatru e o forma de passive entertainment. La teatru te duci si vrei sa participi la tragedia sau comedia umana in mod detasat, vrei sa te relaxezi, nu sa fii pus intr-o situatie noua la care nu te asteptai si nu stii cum sa te adaptezi.

Daca un actor te ia de mana, te trece de bariera invizibila si te suie pe scena, e imposibil sa nu ai trac. Nu ai nici pe departe aceeasi pregatire cu a unui artist asa ca trebuie sa faci fata fricii de multime si de improvizatie asupra carora nu ai control. Pus in fata publicului, te sperii, chiar daca ai un spirit ludic- nu cumva spectatorii chiar n-au chef sa vada un fastacit?

Un amic al meu ofuscat pe forma asta moderna de teatru imi spunea "Platesc pentru un bilet de spectator, nu si pentru cursuri de actorie. Si asa in viata joc de multe ori rolul unui personaj, nu e nevoie sa o fac si la teatru". Dincolo de filosofie, chiar poti fi pus in situatii jenante: eu am prins in provincie un actor caruia nu i-a placut raspunsul unui spectator si l-a udat pe om cu o seringa.

Uite asa, experienta culturala a teatrului demitizeaza artistul, il face prea tangibil. La urma urmei, daca si tu poti sa ai posibilitatea sa te urci pe scena, inseamna ca oricine poate modela piesa dupa bunul plac si oricine poate deveni artist.