Pro si contra: Musicaluri

Saptamana aceasta isi are premiera pe marile ecrane filmul Repo! The genetic opera. Evenimentul fericit a aprins o veche disputa in randul Metropotamilor. "Musical? Doamne ce stupid!". "Musical! Cat de tare!". Prin urmare am pus de o dezbatere in ritm de pop/rock. Sunt musicalurile o formula de succes, sau o modalitate usoara de a distruge o poveste?

Pro: Sever

Cum sa nu-ti placa musicalurile? Astfel de spectacole ofera fel de fel de bunatati pentru (aproape) fiecare dintre noi: subiecte, costume, dans, si, last but not least, muzica si hituri.

De pilda, exista musicaluri pentru adulti (Avenue Q) si pentru copii (How the Grinch stole Christmas). Exista musicaluri despre lumea interlopa (Chicago), despre credinta (Jesus Christ Superstar), musicaluri rock (Hedwig and the Angry Inch) sau inspirate din muzica est europeana (Scripcarul pe acoperis), iar lista poate continua.



Si am doua "vesti" pentru cei care inteleg prin "muzica usoara" una facila: unii dintre compozitorii de musicaluri au creat si muzica clasica, de pilda George Gershwin si Leonard Bernstein, iar unele musicaluri ajung pe scenele teatrelor de opereta. Ca sa nu mai amintesc ca, inainte de a cunoaste faima, Placido Domingo a cantat in My Fair Lady.

Ok... "opereta" poate suna uncool pentru unii dintre noi. Dar musicalurile au patruns de mult in lumea filmului, prin adaptari ajunse mai celebre ca "originalele" - de pilda Grease si Sunetul Muzicii-, sau prin creatii pentru marele ecran (Moulin Rouge!). Ca sa mai nu spun de hiturile pop/rock pe care le lanseaza astfel de spectacole sau de reclamele inspirate de muzica lor.



In conditiile astea vin si va intreb din nou: cum sa nu-ti placa musicalurile?

Contra - Diana

Iti spun eu cum sa nu-ti placa! Pentru ca sunt stupide. :)

Dar sa explic ce vreau sa spun prin stupid. Musicalurile precum filmele sau piesele de teatru sunt opere de fictiune. Trebuie sa spuna o poveste si trebuie sa te faca sa te pierzi in acea poveste. Asta inseamna sa ajungi la un anumit nivel de realism. Dar cand e vorba de musicaluri, realismul zboara pe fereastra pentru a fi inlocuit de numere complicate de coregrafie si versuri care rimeaza.

In viata reala nimeni nu incepe sa cante brusc si nu are o orchestra care sa-l acompanieze. Si de parca nu ar fi destul de rau ca muzica ma scoate din poveste, ce mai ramane din povestea propriu zisa nu este mare lucru. Musicalurile in general au povesti foarte slabe si personaje foarte putin conturate, atunci cand nu canta si danseaza.

Moulin Rouge este un exemplu perfect in aceasta directie. La fel si RENT, Repo the genetic opera si nici nu mai vorbesc de infamele High School Musicals. Pana si Sound of Music are o poveste ridicola daca stai sa te gandesti. Maicute? Nazisti? Si un tip care este mult prea fertil pentru binele sau.



Cele mai bune povesti sunt cele care reusesc sa comunice cu tine emotional. Desi admit ca muzica este un canal de comunicare predominant emotional, narativitatea musicalurilor este intotdeauna sub medie. Asta se datoreaza in parte si faptului ca actorii nu pot sa joace si sa cante/danseze foarte bine, ambele in acelasi timp.

Nu zic ca nu exista oameni extrem de talentati care sa le faca pe amandoua, doar ca nu simultan. Rezervele de energie pentru orice om sunt totusi limitate. Si sa atingi niste note sau sa faci anumiti pasi iti seaca energia de care ai nevoie pentru a spune convingator replicile.

Povestea unui musical este un copil care nu a ajuns niciodata sa se maturizeze si prin urmare priveste totul cu intensitatea ridicola si exagerata a unui copil. Personajele nu sunt aproape nicioadata entitati tridimensionale, bine dezvoltate si credibile. De cele mai multe ori sunt caricaturi, arhetipuri exagerate care se comporta in moduri previzibile.

 

Cred ca ai priceput ideea.