Povesti la o cana de ceai

Cea mai serioasa poveste in care joaca vreo cana de ceai este cea a unui maestru zen la care un invatacel curios si inca necopt vine sa invete si sa ceara sfaturi. Maestrul il invita la o cana de ceai, se aseaza fata in fata, maestrul umple ceasca musafirului pana la buza, apoi continua sa toarne, in timp ce ceaiul se varsa pe masa.
- Maestre, cana e deja plina, de ce torni in continuare in ea?
- Exact. Cum as putea sa te invat zen, daca nu iti golesti mai intai mintea de parerile tale despre lume si viata?



Cea mai amuzanta poveste cu ceai este cea a unui marinar englez de prin anii timpurii ai epocii moderne, care calatorea mult pe marile lumii si, intorcandu-se din Asia, i-a adus batranei lui mame, printre alte bunatati orientale, si o punguta de ceai, spunandu-i sa-l fiarba si sa i-l dea la cina. In seara aceea, intorcandu-se acasa, isi gaseste familia mancand - cam scarbiti, dar cu demnitatea omului care da peste o delicatesa mai ciudata - frunzele de ceai, fierte si asezate pe un platou in mijlocul mesei.
- Pai si apa?! exclama marinarul.
- Am azvarlit-o, bineinteles, avea o culoare urata si un miros cam ciudat.



Cateva milenii inaintea erei noastre, un imparat chinez luminat a ordonat ca apa sa fie fiarta inainte de a fi bauta, din motive de igiena. Pe cand in curtea palatului vasele cu apa fiarta stateau la racit, dintr-un arbust de deasupra s-au scuturat in apa frunze, care au si-au lasat culoarea si aroma in apa. Imparatul, spirit cercetator, a gustat apa si a gasit-o pe placul limbii luminatiei sale, si asa s-a inventat ceaiul in China, acum vreo 5-6 milenii. Azi ceaiul este cea mai consumata bautura de pe planeta... dupa apa.



Tot din greseala s-a inventat si ice tea-ul, ceaiul rece. Prin la 1900 toamna, in St. Louis, Statele Unite, se tinea un Targ International, la care producatori din toata lumea veneau sa isi expuna produsele de care erau mandri. Un producator de ceai servea cu mandrie ceai fierbinte vizitatorilor targului, pana intr-o zi cand un val de caldura a lovit orasul si nimeni nu s-a mai atins de ceaiul lui. Exasperat de lipsa de interes, a scufundat in ceai cateva bucati de gheata, transformandu-l in bautura racoritoare. (Cu toate astea, adevarul e ca un pahar de ceai fierbinte vara are un efect mai racoritor decat unul rece ca gheata).



Prin aceeasi perioada si tot in America, un producator de ceai trimitea clientilor sai pretioasele frunzulite comandate in cutii de tabla, pictate frumos, care erau insa foarte scumpe. Ca sa isi reduca putin costurile de expediere, s-a gandit sa impacheteze ceaiul in saculeti de matase. Si asa s-a inventat pliculetul de ceai.



Shogunul Toyotomi Hideyoshi a fost unul din cei mai mari eroi ai istoriei japoneze (sec. 16), lider militar si deopotriva cultural. Unul din cei mai apropiati confidenti a sai era preotul buddhist Sen-no Rikkyu, considerat si acum personalitatea cea mai proeminenta in cultura si ceremonia ceaiului, pe care el a rafinat-o la rangul de arta. Din pacate, neintelegeri intre Rikkyu si shogun l-au determinat pe acesta din urma sa ii ordone celuilalt seppuku. Se spune ca Toyotomi a pretuit totusi mult amintirea prietenului sau si ca el a fost unul dintre cei care a adus ceaiul la un asemenea grad de apreciere in viata japoneza, incat in vreme de razboi ceaiul dinainte de lupta fusese transformat intr-un fel de ritual spiritual.



Prin secolul al 15-lea, in Imperiul Otoman erau la moda cafenelele, dupa moda siriana. Acolo se intalneau turcii la discutii, narghilele si cafele cu caimac gros. Aburii aromitori ai cafelei dezlegau limbile si ameteau putin mintile turcilor, care incepeau sa vorbeasca mai mult decat era cazul, iscand certuri, batai si daramand narghilele, care dadeau foc la toata sandramaua. Pe la 1500 si ceva, Sultanul Murad al III-lea (in vremea caruia se intampla si evenimentele din Numele meu este Rosu, de Orhan Pamuk) avea obiceiul sa mearga prin geamii deghizat in cersetor si sa traga cu urechea pe la geamurile cafenelelor, sa auda ce se vorbeste despre marita sa conducere. Auzind discutiile incinse de cafea si tutun si neplacandu-i defel, a hotarat interzicerea cafelei si a fumatului si inchiderea cafenelelor, motivand decizia cu numarul mare de incendii cauzate de narghilele.

In acea vreme, ceaiul a inceput sa fie cea mai consumata bautura in Turcia si a si ramas asa multa vreme, desi cafeaua s-a intors in legalitate. Pedeapsa pentru bautorii de cafea era sa fie legati fedeles intr-un sac de piele si sa fie scufundati de cateva ori in apele Bosforului. Probabil ca dupa aceea isi tratau guturaiul cu ceai fierbinte :-)


sustinut de: