Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (III)

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Puțin după ora 13:00 cei doi militari care ne-au întâmpinat la intrare au apărut pe toloacă. Cu glas sigur, puternic gradatul a dat comanda:

– Atențiune!

S-a făcut liniște și toți ochii s-au îndreptat spre ei.

***

Fără să fim instruiți, reacția a fost, parțial, corectă. Dacă cei așezați pe valize țâșneau în picioare ar fi fost ca la regulament! Noi nu știam! Încă!

***

Gradul și atitudinea demonstrau că locotenentul major este „șeful”. Concis și apăsat, pe un ton exersat să dea ordine și comenzi, ca un veritabil comandant ne-a prezentat „situația operativă”, ne-a informat că se va executa apelul nominal după care ne vom deplasa către Gara de Nord pe traseul… Pentru buna desfășurare a acestor activități ne-a ordonat să răspundem tare și clar „Prezent!” atunci când ne auzim numele și apoi să  ocupăm locul pe care cei doi sergenți ni-l vor indica în formația de deplasare. Au fost primele semne că milităria coboară din pod!

În sfârșit, s-au deschis larg porțile și formația astfel constituită, încadrată de cei patru artileriști s-a pus în mișcare. Mulțimea adunată în stradă ne-a urmat în tăcere ca un, Doamne iartă-mă!, cortegiu funerar. Tot drumul m-am întrebat ce ar putea ascunde valizele alea pe care niște băieți le târau, la propriu, de-i trecea transpirația. Aveam eu o bănuială: mâncărică bună de acasă.

Ajunși în gară ne-am îmbarcat, nu fără oarecare agitație, în acceleratul de Timișoara. Trenul avea în compunere mai multe vagoane pe care scria mare, cu cretă, „Rezervat MApN” . Și am plecat. Mă stăpânea o stare de discomfort deși conversația cu prietenii era plăcută. Făceam eforturi să nu mă mai gândesc la ce va urma.

Videle, Roșiorii de Vede… drumul îmi era cunoscut. Îl parcursesem de câteva ori înainte. După ce am trecut Oltul la Stoenești cei doi sergenți ne-au anunțat să ne pregătim de coborâre în stația următoare – Caracal. Sergentul major de la comisariat avusese dreptate. Era la Caracal!

În gară ne așteptau întăriri: o grupă de câțiva soldați condusă de un caporal și un autocamion militar. Băieții s-au alătural însoțitorilor noștri și ne-au ajutat să refacem formația de deplasare. Profitând de foiala din jur am intrat în vorbă cu caporalul. Mi s-a părut mie mai șmecheros, mai abordabil. Am aflat ușor că e bucovinean de pe lângă Rădăuți, că vom face parte dintr-o unitate de artilerie și că ne vom deplasa pe jos.

– E mult de mers? l-am întrebat.

– Cam mult! Pe strada principală din fața gării până la liceu și apoi la dreapta pe lângă biserică pe o stradă luuungă, pavată cu piatră, care duce la cimitir.

– Aoleo! Cred că noi ne aflăm aici pentru altceva! A început să râdă.

– Nu, nu mergem acolo! Unitatea e gard în gard cu cimitirul.

– Și autocamionul e pentru ăia care nu rezistă?

– Nici vorbă! Soldatul român rezistă. Vedeți voi! E pentru valize.

După alte câteva formalități organizatorice am pornit, „protejați” de militari, spre noua noastră casă. Strada care începea în fața gării arăta bine. Dreaptă, asfaltată, cu pomi frumoși pe margine îmi amintea de bulevardele asemănătoare din Târgoviște sau din Ploiești, fără să fie chiar un bulevard. În schimb cea care „duce la cimitir” arăta ca străzile din mahalaua mea bucureșteană: curată, trotuare înguste, pavată cu piatră cubică pe o porțiune și în rest cu piatră de râu, case modeste – mai pricăjite ca cele din Vitan, multe fără apă curentă și canalizare. Pentru cei crescuți numai la asfalt și în case arătoase, confortabile putea fi deprimant. Caporalul nu glumise. Unitatea se afla chiar lângă lăcașul de veșnică odihnă care urma să joace un rol foarte important în existența noastră cazonă.

Pe platoul în jurul căruia erau concentrate principalele clădiri ne-a întâmpinat un adevărat comitet de primire:

  • Locotenent colonelul Păun, locțiitorul politic al comandantului,
  • Maiorul Chihaia Mihail, șeful Statului major,
  • Locotenent colonelul Segărceanu, activist politic (educație ostășească),
  • Căpitanul Stoica Stelian, comandantul Bateriei TR,
  • Locotenentul Stănescu Nicolae, comandantul Plutonului 1,

Și cei doi ofițeri care ne-au adus de la București:

  • Locotenentul major Popescu, comandantul Plutonului 2,
  • Locotenentul Marinescu, comandantul Plutonului 3.

Maiorul Chihaia ne-a urat bun venit în unitatea militară UM 01462 – Regimentul 29 AAT (Artilerie AntiTanc) din compunerea Armatei a 4-a. și a precizat că acolo unde ne aflăm guvernează alt tip de reguli.

Ne-a sfătuit să ni le însușim, dar mai ales să le respectăm pentru a evita „să ne ciocnim pe traiectorie”. Asta cu traiectoria mi-a plăcut!

Cei doi sergenți care ne-au însoțit pe drum, plus un al treilea, urmau să „colaboreze” cu noi până la depunerea jurământului pentru a ne introduce în „tainele” vieții de cazarmă. Apoi am intrat în „programul ordonat”. Totul s-a desfășurat cu o eficiență uluitoare. Am fost grupați pe plutoane folosind listele întocmite dinainte, ne-am recuperat valizele aliniate șnur pe platou, am fost conduși la pavilionul destinat bateriei TR și ni s-au repartizat paturile pe care le vom folosi până la „liberare”. Clădirea era o hardughie care adăpostea, în principal, două dormitoare imense încălzite cu lemne (la parter și la etaj), dotate cu paturi suprapuse, dar și alte facilități specifice: toalete turcești, spălătoare, birouri, spații de depozitare, săli de curs.

Fără zăbavă, în șir indian,  am trecut pe la ușa magaziei de efecte unde, pe brațele întinse în față, fiecare a primit din mâna plutonierului de baterie, care era … sergent major, uniforma de iarnă (veston, pantaloni, bonetă), centura, vestă tricotată, bocanci, cămașă fără guler, maiou, izmene, două perechi de ciorapi, papuci, prosop, accesorii (semne de armă, petlițe, trese de militar TR).  Or mai fi fost și altele! Toate nou – nouțe, de la „ștoc”.

***

„Plutonier de baterie”, ca și „Plutonier de companie” era o funcție încadrată cu un subofițer, de regulă sergent major, care se ocupa de problemele godpodărești și administrative.

***

După ce le-am depus pe pat, în papuci și cu prosopul pe umăr am fost conduși la baie. Stabilimentul se afla în clădirea spălătoriei fiind de fapt o sală fără gresie sau faianță, cu vreo douăzeci de dușuri fără robineți atârnate în tavan și un vestiar. Cei a căror frizură necesita intervenție treceau pe la unul dintre frizerii civili aduși din oraș. Mergea repede! Tunsoarea „la chelie” nu era acceptată chiar dacă împricinații o doreau. Cei care purtau mustață au trebuit să renunțe la podoabă. Pentru mulți dezbrăcatul „la pielea goală” și dușul la comun a fost o încercare grea. Nu o spuneau, dar se vedea. Anii de sport practicat în echipă mă lecuiseră de orice inhibiție. Ni s-a ordonat să ne grupăm câte doi la un duș și să băgăm viteză pentru că apa caldă curge doar un sfert de oră pentru fiecare serie.

Spălați, curați și uscați am început chinuitoarea operațiune de ajustare a uniformelor prin schimbarea între noi a pieselor vestimentare nepotrivite. Pentru ceva timp dormitorul de la parter, în care eu aveam patul lângă sobă, s-a transformat într-un târg haios prin care mișunau niște unii îmbrăcați parțial în uniformă militară căutând cu pantalonii, cu vestonul sau cu bocancii în mână, ca la Taica Lazăr, un partener de schimb. Ce n-am reușit noi s-a rezolvat a doua zi, la magazie, după o revistă de front, astfel încât toți să arătăm ca la regulament.

Și când târguiala mergea mai abitir un semnal de goarnă a acoperit zumzetul tocmelilor. S-a lăsat liniștea și am încremenit. Nu ne așteptam și nu știam cum trebuie să reacționăm. Sergentul Vilinschi Eduard, cel care conducea programul plutonului meu (Plutonul 1), ne-a lămurit că anunța masa de seară, dar că nouă nu ni se alocaseră drepturile de hrană pentru ziua aceea, așa că vom mânca în sala de studiu hrana rece primită la plecare sau ce mai avem prin valize.

***

Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România” prevedea că „absolvenții de liceu, reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățamînt superior, îndeplinesc serviciul militar cu termen redus, beneficiind de drepturile prevăzute pentru elevii școlilor militare.
Încorporarea lor se va face la 1 octombrie al fiecarui an”.

Legal deci, în ziua de 30 septembrie nu făceam parte din efectivul unității, nu eram cuprinși în Ordinul de zi corespunzător și în consecință nu ne fuseseră alocate drepturile de hrană. Soluția era să primim hrană rece de la centrele militare care ne recrutaseră, ceea ce s-a și întâmplat.

Ordinul de zi pe unitate era (cred că este și azi) un document scris. Se emitea zilnic și era semnat de comandant și de șeful statului major. Conținea dispoziții care reglementau buna funcționare a unității de la numirea personalului de serviciu până la mișcările de armament și de muniție sau de la alocarea și scoaterea de la drepturile de hrană și bănești până la datele privind organizarea și desfășurarea instrunției.

Astăzi, niște jurnaliști angajați care n-au trecut, nici măcar în vizită, printr-o unitate militară folosesc termenul cu un alt înțeles, mult mai util cauzei.

***

Ziua s-a încheiat cu prima lecție despre programul de seară: Ce este băncuța de la capul patului, ce face ea și cum se folosește, cum se împăturește uniforma și unde îi este locul, unde și cum se păstrează bocancii pe timpul nopții, cum e orânduită folosirea spălătorului unde nu curge decât apă rece, cu ce ne echipăm pentru înviorarea de dimineață, când și cum se dă stingerea, ce obligații avem după aceea, cum stă treaba cu serviciul de noapte, adică plantonul și alte învățături care, cel puțin la prima vedere, păreau ciudate.

Echipat cu pijamaua kaki din dotare m-am întins la etajul patului suprapus pe care îl împărțeam cu colegul meu Viorel Cheslărenu. Cu mîinile sub cap și cu ochii închiși făceam bilanțul zilei și așteptam sunetul strident al goarnei care ne anunța că urmează să vină colonelul Ene pe la gene. Era o variantă adaptată, atât cât  s-a priceput gornistul, a cunoscutei melodii pentru trompetă „Il Silenzio” (Liniștea) compusă de Nini Rosso și Guglielmo Brezza, oricum mai calmă și mai liniștitoare decât celelalte semnale mobilizatoare slobozite din nesuferitul instrument.

Mă gândeam că vor urma opt ore de somn binefăcător. N-a fost să fie! Noi, cei aflați acolo și veniți din București, reprezentam cam jumătate din efectivul total. Ceilalți urmau să se prezinte la unitate în cursul serii și al nopții. Puțin după stingere a apărut și Țiganu, bunul meu prieten de care mă lega o relație specială. Venea de la Constanța. Apoi toată noaptea s-au foit prin dormitor colegii sosiți din țară.

Așa s-a încheiat prima zi petrecută în cazarmă. Ce a urmat a fost o încercare și o experiență de viață necesară, unică, utilă și irepetabilă.

Citiți partea întîicitiți partea a doua




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera