Portrete și întâmplări (VIII) – Ba trebuia!

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

S-a întâmplat pe când C.I., prietenul meu de-o viață – din septembrie 1969, tânăr ofițer de securitate, termina studiile de drept la facultatea de profil a Universității din București și își pregătea lucrarea de diplomă. Putea apela la tacticile pe care unii  din breaslă le foloseau și ar fi scăpat ușor, fără efort, fără transpirație.

Ardeleanul din el nu-l lăsa. S-a apucat conștiincios de treabă, cu o determinare de care nu-l credeam capabil. Avea de parcurs o bibliografie bogată, dar activitatea zilnică nu-i permitea să frecventeze biblioteca. Din această pricină era îngrijorat, căuta o soluție de ieșire din impas și m-am oferit să-l ajut.

Un vecin, consătean cu soacra mea, apropiat al familiei noastre, ocupa un post important în conducerea Bibliotecii Centrale Universitare. I-am spus despre ce este vorba și l-am rugat să sprijine un lucrător de securitate studios, ieșit puțin din tipare care, în plus, îmi era prieten. Am făcut-o cu strângere de inimă. Știam că în tinerețe nea Ion (I.N.) a cam tras-o doar pentru că era fiul unui mic negustor dintr-o cunoscută localitate a județului Dâmbovița. Nu avea motive să fie prietenos cu reprezentanții temutei instituții.

Omul de mare calitate, blând, amabil și săritor pe care îl știam nu s-a dezmințit.

– Să vină cu lista aia la mine!

După câteva zile am găsit acasă o geantă sport măricică, burdușită cu diverse terfeloage. O adusese nea Ion pentru „securistu’ ăla simpatic”. Așa l-a botezat și de atunci, în familia mea, așa i-a rămas numele.

Spre seară l-am sunat. Era acasă. Locuia în apropiere, pe Vitan, la o mătușă de-a lui.

– Vino să-ți iei biblioteca! Îmi ocupă locul și te pun să plătești chirie!

– Gata! În zece minute sunt la tine.

A ajuns chiar mai repede. Era îmbrăcat lejer ca atunci când ieși din curte și treci strada la un prieten în casa căruia ai intrat de zeci de ori. Ne-am așezat comod pe fotolii. Două pahare generoase cu un rubiniu din producția proprie, gestionat cu parcimonie de mama soacră, se odihneau pe măsuța care ne despărțea. Și ne-am lăsat purtați de vorbe.

Dornic să afle ce se întâmplă, în cameră a intrat și fiul meu. Avea cu puțin peste trei ani, vorbea foarte bine, îi lipsea un incisiv central lepădat pe beton după o cascadorie specifică vârstei și afișa un aer șmecheresc atunci când urmărea ceva. Îl cunoștea pe oaspete. S-au salutat bucuroși, au făcut un pic de conversație apoi juniorul și-a găsit loc între genuchii mei așteptând cuminte să vadă ce se mai petrece pe acolo.

A răbdat ce a răbdat și profitând de o scurtă sincopă a dialogului nostru a trecut la atac. L-a pălit fără menajamente pe bunul meu prieten.

„Auzi nene, ai venit cu mâna goală la un copil mic?”

Gestul Securistului care ducea paharul la gură s-a frânt la jumătatea drumului iar mie mi s-au împotmolit vorbele în gât. Zâmbind hoțește făptașul aștepta un răspuns. În fond el avea dreptate. Nu-l interesau nuanțele, circumstanțele, finețurile.

***

În primăvara anului 1995 îndatoririle profesionale m-au purtat într-o delegație de câteva zile la Timișoara. Acolo se stabilise unul dintre cei alături de care am colindat în copilărie grădinile și bălțile  Vitanului. Vorbeam din când în când la telefon, dar nu-l mai văzusem de mult. Era căsătorit și avea un băiețel. Profitând de ocazie l-am sunat și am stabilit cu el că odată ajuns în Timișoara îl voi căuta și vom pune la cale o întâlnire.

Bucuria a înfrânt răbdarea și fără să-mi dea de știre m-a întâmpinat la aeroport. Insista să mergem numaidecât la el acasă unde eram așteptat de întreaga familie. Mi-a fost greu să-l conving că e firesc să trecem mai întâi pe la hotel și apoi să facem un popas în centru pentru că eu cu mâna goală nu-i voi trece pragul.

Adulții au fost rezolvați fără dificultăți. Preferințele lui le cunoșteam iar clasicul buchet de flori este totdeauna un cadou potrivit pentru doamne. Mă străduiam să găsesc ceva și pentru cel mic când atenția mi-a fost atrasă de un magazin din apropiere la intrarea căruia se lăfăiau atârnați în grindă câțiva ciorchini de banane. O frumusețe. Asta era! Unul dintre aceștia, ambalat cu meșteșug într-o imensă pungă de hârtie, a poposit în portbagajul mașinii.

Și am ajuns la destinație. Se pregătiseră ca pentru un eveniment deosebit. Atras de zgomotul din casă a apărut și puștiul. Avea patru–cinci ani, mic de statură, îndesat, vânjos, vorbăreț nevoie mare, energic. A primit darul cu vădită satisfacție. Curios să afle despre ce este vorba a rupt precipitat punga. A tăcut brusc când a văzut ciorchinele care era cât el de mare. Fără să stea pe gânduri l-a luat în brațe și a pornit voinicește spre camera lui.

Maică-sa, surprinsă la rându-i, a reacționat:

„Dar nu trebuia… !”

Cărăușul s-a oprit, a întors capul și i-a dat replica:

„Ba trebuia! Ba trebuia!”

Apoi și-a continuat netulburat drumul.

Da, trebuia! Știam asta tot de la un copil.

***

Cu ceva timp în urmă Securistu a avut nevoie de ajutorul fiului meu, azi bărbat în toată firea, familist dedicat, specialist cu responsabilități profesionale și sociale importante și a fost nevoit să-i facă o vizită. Înainte  l-am avertizat:

– Ai grijă că îi ești dator o ciocolată!

– De ceeee…?

– Pentru că prin 1982 ai venit la el cu mâna goală!

– Aoleo, așa-i! Băi ce mi-a tras-o atunci!

I-a dus ciocolata, a fost la nunta lui și au rămas prieteni buni.




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera