Portrete și întâmplări (IX) – Cu milițianul la… furat

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Începuse să se strângă cureaua. Carnea și produsele din carne, zahărul, uleiul, brânza, untul se găseau din ce în ce mai greu. Se simțea un vânt rău căruia bieții români, oricum sâcâiți de o viață gri, apăsătoare, erau forțați să-i țină piept.

Locuiam la curte pe strada Lt. Mihail Foișoreanu, în dosul Uzinei Timpuri Noi și familia ni se îmbogățise cu un flăcău care împlinea în vară trei ani. Ne gospodăream cu oarecare pricepere încercând să ne facem traiul mai ușor și viața mai frumoasă. Aveam o grădină de legume cu de toate, o vie care producea vinul pentru consumul propriu, creșteam circa cincizeci de găini pe sezon asigurându-ne astfel ouă proaspete și carne gustoasă, curată, fără mireasmă de pește. Multe din familiile Vitanului făceau, într-un fel sau altul, același lucru și nu de ieri – de azi. Erau deprinderi vechi care prindeau foarte bine în necazul care se contura.

Ani la rând principala mea sarcină a fost îngrijirea păsărilor din gospodărie, de când ieșeau din găoace până le puneam în oală. Eram, așa cum spunea bunicu glumind pe seama mea, găinarul familiei. Găini și rațe, curcani și bibilici, de toate mă ocupam. Le înmulțeam, le preparam hrana și le-o administram, le aplicam la nevoie tratamente medicale, curățam și dezinfectam adăpostul pentru ca în final tot eu să le iau gâtul. Ăsta era momentul cel mai greu.

Mirosea a primăvară și se apropia momentul populării curții cu o nouă serie de galinacee. Aveam nevoie de treizeci–patruzeci de pui pentru carne și de zece-cincisprezece pentru ouă. Cei din urmă erau singurii pe care îi țineam peste iarnă. Transformați în puicuțe și apoi în găini ne asigurau tot anul următor o producție mulțumitoare de ouă. Pe ceilalți îi sacrificam pentru consumul curent. Ce prisosea mergea la neamuri, la prieteni sau la congelator.

Nu mai puneam de mult cloști. Depășisem și etapa clocitorii electrice. Multe din fermele avicole aflate în preajma Bucureștiului vindeau pui vii crescuți până la vârsta de 3-5 săptămâni când începeau să schimbe puful cu pene, așa zișii „pui zburați”, numai buni de trecut la o hrană naturală, curată pentru a obține astfel găini de casă. De regulă, asta se întâmpla la poarta fermei. Rareori ajungeau în piețele orașului și atunci în momente nepotrivite pentru începerea unui ciclu de creștere în gospodărie.

Până la urmă, cu deplasarea la fermă și cu transportul puilor se descurca toată lumea. Exista însă o altă problemă foarte greu de rezolvat. Tranziția acestora către hrana naturală presupunea utilizarea furajului de fermă, cel care conținea și făină proteică de pește, încă o perioadă de timp, în amestec cu furajul de gospodărie (combinație de cereale – boabe urluite), în doză descrescătoare până la îndepărtarea definitivă. Furajul de fermă nu era disponibil la vânzare și procurarea lui se făcea prin diverse manevre, toate aflate pe lângă lege.

De un an și jumătate lucram la I.R.E. București – Secția de Distribuție a Energiei Electrice Ilfov. Aveam acces peste tot, cunoșteam multă lume și începusem să deslușesc posibilitățile pe care poziția mea socială și profesională în cadrul județului mi le putea oferi pentru a mă scuti de multe dintre greutățile legate de apovizionarea familiei cu cele de trebuință.

Procurarea puilor și a furajului necesar în faza de adaptare ar fi fost floare la ureche. Două erau motivele pentru care refuzam să o fac:

– Nu aveam nicio îndoială că orice matrapazlâc pus la cale în beneficiu personal, cu ajutorul și în timpul serviciului, se află. Erau destui colegi care-mi purtau sâmbetele. Nu puteam să le dau eu satisfacția de a mă mușca de cur chiar dacă mai mult de atât nu s-ar fi întâmplat.

– Exista o soluție mult mai sigură și mai eficientă. Nașii noștri, amândoi ingineri zootehniști, lucrau în domeniu. Nașu era șeful fermei Lungulețu a Întreprinderii agricole de stat Avicola Titu. Mai bine nici nu se putea: discreție totală, păsări selecționate, sănătoase, sfaturi avizate și foarte important, furaje combinate (de fermă) pentru două – trei săptămâni. Vremurile pe care le trăiam făceau ca deplasarea până acolo, cale de patruzeci de kilometri, să nu fie simplă, era chiar riscantă.

Acțiunea trebuia desfășurată duminica. În cursul săptămânii ferma era asaltată de cumpărători. Servirea preferențială a unora veniți de la București nu putea trece neobservată iar manevrarea la vedere a  sacilor cu furaje ar fi incendiat atmosfera. Pe bună dreptate, scandalul izbucnea într-o clipă.

Duminica însă nu se circula oricum. Decretul nr. 277 din 25 iulie 1979 privind unele măsuri pentru raționalizarea consumului de carburanți și gospodărirea economicoasă a parcului de autoturisme impunea restricții pentru toate categoriile de proprietari: „În zilele de duminică și celelalte zile nelucrătoare, persoanele fizice pot folosi autoturismele proprietate personală alternativ, în raport cu numărul de înmatriculare cu soț sau fără soț al autoturismului.”

Asta ne obliga să sincronizăm cumva perioada fixă și limitată în care ferma livra pui vii cu o duminică în care puteam folosi mașina socrului meu. În plus, traficul fiind redus duminica, milițienii de la posturile de control se plictiseau. Pentru a le trece de urât intensificau verificările, mai ales asupra autovehiculelor care se îndreptau spre București. Pe DN7 București – Pitești, până la Lungulețu erau patru posturi de control: pe Șoseaua Chitilei la ieșirea din oraș, la ieșirea din Chitila – intersecția cu drumul spre Mogoșoaia, la Săbăreni – intersecția cu DJ602 spre Buftea și cel mai important și mai activ (era renumit) la Bâldana – intersecția cu drumul spre Răcari (Ghergani) – Târgoviște.

Dacă păsările erau legal cumpărate și aveam documente doveditoare, orice control ar fi constatat că furajele erau de furat. Nici pe mine, nici pe socrul meu o astfel de pățanie nu ne încânta, dar realitatea de zi cu zi ne forța să riscăm.

Se apropia momentul potrivit și tânguielile nu foloseau la nimic. După ce am pregătit în detaliu deplasarea, într-o dimineață morocănoasă de duminică, am luat drumul către ferma avicolă Lungulețu, acolo unde ne aștepta Nașu. Mașina, un Wartburg 312, alb – galben, foarte bine întreținut, era condusă de tata socru. Eu nu aveam încă permis.

Până la Săbăreni, la intrarea în Pădurea Râioasa, am mai întânit căteva mașini. Mai departe, nimic. La Bâldana milițienii se adăpostiseră în clădirea postului de control. Îi gonise umezeala și temperatura neprietenoasă. Mă rugam în gând ca la întoarcere să-i aflăm tot acolo.

Nașu pregătise tot. Puii, protejați în cutii speciale pentru transport, i-am pus în portbagaj. Cei doi saci cu hrană de fermă au fost îndesați în spate, între banchete. Documentele care legalizau doar o parte a tranzacției așteptau banii. Am făcut schimbul, ne-am închinat și am pornit spre București. Abea acum începea partea grea a aranjamentului pe care îl pusesem la cale.

În timp ce ne pregăteam sufletește pentru întâlnirea cu milițienii de la Bâldana, la ieșirea din Slobozia Moară am văzut de departe pe marginea șoselei un alt milițian care făcea semn să oprim. Îndată rotițele minții s-au pus în mișcare cu viteză sporită. Nu ne urma altă mașină, deci ne viza pe noi. Nu purta caschetă albă. Semnalul de oprire nu era cel legal. Aștepta la „ia-mă nene” și dădea din mână în stilul caracteristic. Când ne-am mai apropiat am văzut că la picioarele omului se odihnea o geantă voluminoasă, burdușită, legată cu sfoară. Decizia a venit fără ezitare.

– Oprește! Îl luăm cu noi indiferent unde merge!

Uitându-se uimit – întrebător la mine șoferul, adică socrul meu, s-a conformat. Am deschis ușa și nu i-am dat răgaz să mi se adreseze:

– Mergem la București.

– Puteți să mă luați și pe mine?

– Sigur că da! Haideți!

L-am invitat să se așeze în dreapta șoferului. Geanta și-a găsit locul lângă mine pe bancheta din spate. Tot drumul am stat cu genuchii la gură, dar nu mai conta.

Conversația s-a legat cu ușurință. Avea gradul de plutonier, era din Slobozia Moară și venise cu o zi înainte la părinți într-o vizită de aprovizionare cu de-ale gurii. Locuia în Rahova, urma să intre în serviciu și se grăbea spre casă. Dorea să ajungă la Piața Unirii. Când am aflat și acest detaliu m-am relaxat, n-am mai avut nicio apăsare. Dumnezeu le potrivise pe toate. Drumul nostru trecea chiar pe acolo.

Planul încolțit într-o fracțiune de secundă în mintea mea a funcționat perfect. Deși toți milițienii au lungit gâtul spre mașină, nimeni nu ne-a oprit. Ba cu cei de la Bâldana și de la Săbăreni pasagerul nostru în uniformă a schimbat semne prietenești de salut. De obicei zgomotoși, puii n-au scos niciun sunet. Am parcurs drumul de întoarcere fără incidente.

Seara, comentând cu ai casei întâmplarea de peste zi, am realizat că îndrăzneala s-a înfrățit cu norocul și că „Audaces fortuna iuvat”, spusele lui Vergilius, nu sunt vorbe-n vânt. Norocul chiar îi ajută pe cei îndrăzneți.




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera