Portret de artist: Joel-Peter Witkin si circul ciudateniilor
Desi distinctia "photographer of freaks" a fost adjudecata fotografei Diane Arbus, mai mult decat ei, care nu a intentionat decat sa atraga atentia asupra umanitatii acestor paria ai societatii, expresia i se potriveste ca o manusa lui Joel-Peter Witkin, care a fost in schimb numit adesea "jumatate Hieronymus Bosch, jumatate Chainsaw Massacre".
Viata lui Witkin a inceput in Brooklyn in anul 1939, cand Joel si fratele sau geaman s-au nascut intr-o familie destul de saraca si profund religioasa (tata evreu, mama romano-catolica), ale caror divergente in legatura cu spiritul (religios) in care trebuie educati cei doi copii au dus la divort, cei doi gemeni ramanand cu mama lor... si cu catolicismul.
Dus frecvent la biserica, Joel isi aminteste fascinatia cu care privea cu ochi de copil rozariul bunicii: "Ma lasa [bunica] sa ii duc eu mataniile. Eram atat de mandru! [...] I-am spus ca atunci cand o sa ma fac mare, o sa lucrez intr-o fabrica de matanii si o sa rastignesc in cuie trupul lui Christos pe fiecare cruce". (sursa citat)
Ce a declansat insa in Witkin inspiratia sa morbida care i-a adus renumele de maestru fotograf al morbiditatii umane nu au fost nici imaginea rastignirii, nici detaliul cuielor insangerate (reprodus de altfel in fotografia "Natura moarta cu oglinda"), nici caznele la care au fost supusi primii crestini, ci tot o amintire din copilarie:
Mergeam la biserica intr-o dimineata de duminica. Am auzit un zgomot ingrozitor de masini ciocnite, urlete si tipete dupa ajutor. In accident fusesera implicate trei masini, toate cu cate o familie intreaga inauntru. In toata confuzia momentului, nu o mai tineam pe mama de mana si am vazut cum ceva se rostogoleste de sub una din masinile rasturnate. Era capul unei fetite. M-am aplecat sa ii ating fata, sa ii vorbesc, dar inainte sa apuc sa fac asta cineva m-a luat pe sus de acolo. (sursa citat)
Momentul inspirational pare desprins dintr-o poveste a unui alt "pictor" de ciudatenii, din nuvela Last Breath (despre un muzeu al ultimelor suflari dinainte de moarte) a lui Joe Hill, poveste care se termina cu un asemenea accident, catre care doctorul colectionar de ultime suflari pleaca cu speranta ca poate isi va mari numarul de exponate.
Muzeul de orori al lui Witkin e foarte greu de vizitat. Fotograful nu lucreaza cu fictiuni, ci cu oameni adevarati si ramasite de la morga, iar lucrarile sale sunt puneri in scena ale unor imagini pe care nici in cele mai sinistre si suprarealiste cosmaruri nu le-ai avut. Fotografiile sale au o puternica amprenta fantastica si grotesca ce aminteste de atmosfera picturilor lui Bosch, multe dintre ele fiind chiar reproduceri cu oamenii vii (...sau nu) ale tablourilor maestrilor renascentisti (Botticelli, Bosch), baroci (Velásquez) sau ale suprarealistilor Miró si Picasso.
Fotografia lui Witkin, rezonand ca aparitie a dagherotip, are ca inspiratie si tehnica de productie (zgarierea negativului de film si tratamentul cu diverse chimicale, o anumita tehnica de imprimare) un ambrotip din secolul al 19-lea in care o femeie stersese prin zgariere imaginea fostului iubit de langa ea. Procesul de creatie este insa la fel de important ca tehnica, mai ales ca in SUA e oarecum ilegal. Pentru a face fotografii artistice cu cadavre, ai nevoie de... materie prima. Din acest motiv multe din fotografiile sale sunt produse in morgile mexicane, si fiecare dintre ele are in spate cate o poveste sinistra si fascinanta.
Despre una dintre ele, mai precis Glassman, Witkin povesteste ca tocmai gasise cadavrul potrivit, un vagabond proaspat adus de pe strada, l-a verificat in "decor", apoi l-a trimis la autopsie, dupa care corpul "a inceput sa se schimbe" sub ochii fotografului si ai translatorului, care a spus "E la Judecata de apoi chiar acum". Si dupa transfigurarea cadavrului in urma autopsiei a urmat si aportul maestrului fotograf:
"Am stat o ora si jumatate cu el si dupa aceea semana cu Sf. Sebastian. Arata ca o persoana peste care se coborase harul divin. Iar degetele, jur, ii crescusera cu jumatate din lungimea lor normala. Erau elegante. Erau cele mai lungi degete pe care le-am vazut vreodata la un om. Parca s-ar fi intins dupa eternitate" (sursa citat)
Trecand prin portofoliul sau, in care nu mai stii cine e viu si cine e mort, ce e adevarat si ce nu, te vei simti ca dus la circul cu ciudatenii, in care intri cu stomacul strans de teama si de fascinatie si in care vezi expusi: o Venus renascandu-se ca transsexual, fauni ciungi hidosi si visatori, naturi moarte cu capede de copii si membre retezate, nuduri scheletice de femei-barbat, portrete decapitate, femei pitic cu tapi, femei masturband cai, capete fara trup, femei centaur si o intreaga caravana de aparitii umane cum poate nu vedem niciodata in viata noastra printre oameni "normali".
Toti acestia (cei in viata, cel putin) au fost probabil printre cei carora un anunt de ziar ca cel de mai jos nu li s-a parut nici bolnav, nici fetisist, nici obsedat, ci o definitie (poate cam agresiva) a realitatii lor, care si-a gasit astfel in fotografia lui Witkin o antica oglinda, fantastica si nebanuita:
"Microcefali, pitici, giganti, cocosati, transexuali, femei cu barba, oameni cu coada, coarne sau aripi, oricine nascut fara maini, picioare, ochi, sani, organe genitale, urechi, nas ori buze. Orice oameni cu organe genitale gigantice. Orice fel de perversiune vizuala extrema. Hermafroditi, monstri si mutanti (vii sau morti). Oricine care poarta ranile lui Christos." (sursa citat)
Puteti vedea fotografiile lui Peter-Joel Witkins urmand linkurile de mai jos:
Expozitia Love and redemption
Portofoliu la Masters of fine art photography
Galerie foto la Edelman gallery
Galerie foto la Art forum
Viata lui Witkin a inceput in Brooklyn in anul 1939, cand Joel si fratele sau geaman s-au nascut intr-o familie destul de saraca si profund religioasa (tata evreu, mama romano-catolica), ale caror divergente in legatura cu spiritul (religios) in care trebuie educati cei doi copii au dus la divort, cei doi gemeni ramanand cu mama lor... si cu catolicismul.
Dus frecvent la biserica, Joel isi aminteste fascinatia cu care privea cu ochi de copil rozariul bunicii: "Ma lasa [bunica] sa ii duc eu mataniile. Eram atat de mandru! [...] I-am spus ca atunci cand o sa ma fac mare, o sa lucrez intr-o fabrica de matanii si o sa rastignesc in cuie trupul lui Christos pe fiecare cruce". (sursa citat)
Ce a declansat insa in Witkin inspiratia sa morbida care i-a adus renumele de maestru fotograf al morbiditatii umane nu au fost nici imaginea rastignirii, nici detaliul cuielor insangerate (reprodus de altfel in fotografia "Natura moarta cu oglinda"), nici caznele la care au fost supusi primii crestini, ci tot o amintire din copilarie:
Mergeam la biserica intr-o dimineata de duminica. Am auzit un zgomot ingrozitor de masini ciocnite, urlete si tipete dupa ajutor. In accident fusesera implicate trei masini, toate cu cate o familie intreaga inauntru. In toata confuzia momentului, nu o mai tineam pe mama de mana si am vazut cum ceva se rostogoleste de sub una din masinile rasturnate. Era capul unei fetite. M-am aplecat sa ii ating fata, sa ii vorbesc, dar inainte sa apuc sa fac asta cineva m-a luat pe sus de acolo. (sursa citat)
Momentul inspirational pare desprins dintr-o poveste a unui alt "pictor" de ciudatenii, din nuvela Last Breath (despre un muzeu al ultimelor suflari dinainte de moarte) a lui Joe Hill, poveste care se termina cu un asemenea accident, catre care doctorul colectionar de ultime suflari pleaca cu speranta ca poate isi va mari numarul de exponate.
Muzeul de orori al lui Witkin e foarte greu de vizitat. Fotograful nu lucreaza cu fictiuni, ci cu oameni adevarati si ramasite de la morga, iar lucrarile sale sunt puneri in scena ale unor imagini pe care nici in cele mai sinistre si suprarealiste cosmaruri nu le-ai avut. Fotografiile sale au o puternica amprenta fantastica si grotesca ce aminteste de atmosfera picturilor lui Bosch, multe dintre ele fiind chiar reproduceri cu oamenii vii (...sau nu) ale tablourilor maestrilor renascentisti (Botticelli, Bosch), baroci (Velásquez) sau ale suprarealistilor Miró si Picasso.
Fotografia lui Witkin, rezonand ca aparitie a dagherotip, are ca inspiratie si tehnica de productie (zgarierea negativului de film si tratamentul cu diverse chimicale, o anumita tehnica de imprimare) un ambrotip din secolul al 19-lea in care o femeie stersese prin zgariere imaginea fostului iubit de langa ea. Procesul de creatie este insa la fel de important ca tehnica, mai ales ca in SUA e oarecum ilegal. Pentru a face fotografii artistice cu cadavre, ai nevoie de... materie prima. Din acest motiv multe din fotografiile sale sunt produse in morgile mexicane, si fiecare dintre ele are in spate cate o poveste sinistra si fascinanta.
Despre una dintre ele, mai precis Glassman, Witkin povesteste ca tocmai gasise cadavrul potrivit, un vagabond proaspat adus de pe strada, l-a verificat in "decor", apoi l-a trimis la autopsie, dupa care corpul "a inceput sa se schimbe" sub ochii fotografului si ai translatorului, care a spus "E la Judecata de apoi chiar acum". Si dupa transfigurarea cadavrului in urma autopsiei a urmat si aportul maestrului fotograf:
"Am stat o ora si jumatate cu el si dupa aceea semana cu Sf. Sebastian. Arata ca o persoana peste care se coborase harul divin. Iar degetele, jur, ii crescusera cu jumatate din lungimea lor normala. Erau elegante. Erau cele mai lungi degete pe care le-am vazut vreodata la un om. Parca s-ar fi intins dupa eternitate" (sursa citat)
Trecand prin portofoliul sau, in care nu mai stii cine e viu si cine e mort, ce e adevarat si ce nu, te vei simti ca dus la circul cu ciudatenii, in care intri cu stomacul strans de teama si de fascinatie si in care vezi expusi: o Venus renascandu-se ca transsexual, fauni ciungi hidosi si visatori, naturi moarte cu capede de copii si membre retezate, nuduri scheletice de femei-barbat, portrete decapitate, femei pitic cu tapi, femei masturband cai, capete fara trup, femei centaur si o intreaga caravana de aparitii umane cum poate nu vedem niciodata in viata noastra printre oameni "normali".
Toti acestia (cei in viata, cel putin) au fost probabil printre cei carora un anunt de ziar ca cel de mai jos nu li s-a parut nici bolnav, nici fetisist, nici obsedat, ci o definitie (poate cam agresiva) a realitatii lor, care si-a gasit astfel in fotografia lui Witkin o antica oglinda, fantastica si nebanuita:
"Microcefali, pitici, giganti, cocosati, transexuali, femei cu barba, oameni cu coada, coarne sau aripi, oricine nascut fara maini, picioare, ochi, sani, organe genitale, urechi, nas ori buze. Orice oameni cu organe genitale gigantice. Orice fel de perversiune vizuala extrema. Hermafroditi, monstri si mutanti (vii sau morti). Oricine care poarta ranile lui Christos." (sursa citat)
Puteti vedea fotografiile lui Peter-Joel Witkins urmand linkurile de mai jos:
Expozitia Love and redemption
Portofoliu la Masters of fine art photography
Galerie foto la Edelman gallery
Galerie foto la Art forum
Tu ce parere ai?
Pentru a posta trebuie sa fii logat.