Please, mai putina iubire, mai mult bun-simt

Kurt Vonnegut, Slapstick or Lonesome no more, Dell Publishing, Random House, 1999  

(In romaneste Bufoniada,  in traducerea Ariadnei Gradinaru, Humanitas, 2006) 

V-am mai spus despre pasiunea mea netarmurita pentru Vonnegut. Acum imi ramin doar cinci carti de-ale lui necitite din rezerva mea strategica. Si nu stiu daca o sa rezist sa nu mai inghit inca una… sper totusi sa ma conving sa recitesc ceva, preferabil Mama noapte, ca sa le las intacte pe astea cinci.  

Slapstick contine cel putin doua dintre citatele super-extra-mega memorabile ale lui Vonnegut.  

1. „Why don’t you take a flying fuck at a rolling doughnut? Why don’t you take a flying fuck at the mooooooooooooon?” – am numarat o-urile, citatul e exact :)  

si  

2. „I wish that people who are conventionally supposed to love each other would say to each other, when they fight, «Please – a little less love, and a little more common decency.» ”  

M-am uitat si pe traducerea romaneasca, muream de curiozitate sa vad cum s-a descurcat traducatoarea cu celebra injuratura vonnegutiana :) Suna asa: „Ce-ar fi sa te duci dracu’? Ce-ar fi sa te duci in ma-taaaaaaa?” Dezamagire totala. Unde e inventia, unde e obscenitatea? Autorul spune clar ca e o obscenitate. Acuma nu pot s-o acuz totusi pe traducatoare, ca nu cred ca eu m-as fi descurcat mai bine :) E aproape imposibil de tradus asa o inventie. Tocmai de aia cred ca ar fi trebuit o nota de subsol care sa explice dificultatea de traducere (si, eventual, impactul pe care l-a avut expresia).   

Al doilea citat risca sa devina „deviza” mea personala. Stiti cum isi fac unii profilul cu „deviza mea in viata”… ei, daca as fi amenintata cu mitraliera sa-mi aleg un slogan, asta ar fi: „Te rog – un pic mai putina dragoste si un pic mai mult bun-simt elementar”.  

Bunul simt, burghezul si huiduitul bun simt elementar, e motorul si miezul (si ce alta chestie metaforica mai vreti voi) operei lui Vonnegut. Slapstick e despre cum i se pare viata lui Vonnegut (o zice el). Aproape exact la fel mi se pare si mie. O comedie burlesca. In care e mai bine sa rizi cind iei o scindura in cap sau un tort de frisca in nas. Plinsul, vorba lui, produce mai multa mizerie si e mai greu de curatat dupa aia. Hi ho :) (tot de la el, e unul din refrenele acestui roman).  

Va amintiti ca vorbeam despre Ada lui Nabokov? Acolo sint doi gemeni (fata si baiat) care functioneaza ca un intreg. Inca din copilarie. Asa si aici. Doi gemeni care sint geniali impreuna si devin prosti cind sint despartiti. Prostia devine cruzime imediat ce unuia dintre ei, barbatului (evident! ar zice Eloa si mai c-as spune-o si eu, dar ma abtin :) ), i se deschide lumea exterioara: o paraseste pe ea intr-un azil de nebuni, o lasa sa se distruga inchisa acolo, in timp ce el cucereste avid noi si noi fragmente ale lumii. E vorba de iubire, nu va lasati inselati! „I think it can often be poisonous”. Ca atunci cind „iubirea” e lipsita de bun simt.  

Cam asta e. Totul se destrama imediat ce perechea perfecta e rupta in doua. Degeaba ajung chinezii pe Marte, degeaba inventeaza Presedintele Americii solutia familiilor extinse artificiale. Gravitatia Pamintului o ia razna, vine moartea si secera totul, nu ramine decit un batrin in zdrente in ruinele Manhattan-ului care-si scrie amintirile pentru nimeni, ca nimeni nu mai stie sa citeasca.  

Nu, scuze, gresesc. In ruinele alea ramine o pereche tinara, doi oameni care habar n-au pe ce lume traiesc, care nu-si pun problema „iubirii”, analfabeti, pofticiosi de tot ce se intimpla placut sau amuzant zi de zi, cu visuri simple si chiar ridicole (viseaza sa fie sclavii unei persoane care se poarta frumos cu sclavii in general). Si, cel mai important, care fac un copil.  

Perechea initiala de gemeni, cei doi care impreuna formau o minte geniala, era de fapt o pereche de monstri. Neanderthalieni. Am tresarit la cuvintul asta, pentru ca pe mine ma fascineaza tot ce tine de neanderthalieni. Am stat ore la Muzeul Omului la Paris in fata craniilor, ca sa mi se imprime bine in memorie, sa nu uit. Nu mi-e clar de unde vine fascinatia asta. Poate ca din senzatia ca „omul” e altceva decit sintem obisnuiti sa credem. Ca e o faptura primitiva si nevinovata, facuta doar ca sa traiasca. Sa stranute, sa danseze, sa se perpetueze, sa fie pur si simplu. Cu uimitoarea capacitate de a se preocupa de alte fapturi din jurul lui, de a avea grija de ele, de a le oferi un ajutor bazat pe misteriosul „bun simt”. Asta pina la moarte, ca dupa aia nu mai urmeaza decit o vesnica plictiseala.  

Daca-mi spuneti ca nu-nu-nu si nu-nu-nu, omul e mult mai mult, viata e mult mai mult, viata de apoi e mult mai mult, iubirea e mult mai mult etc. etc. etc. va asumati riscul sa va raspund, desi faceti parte din familia mea extinsa artificiala (si tocmai de aia!): „Why don’t you take a flying fuck at the mooooooooooooon?”