Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (7)

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Gărzile în spitalele din România nu sunt niciodată simple. Nu pentru că toate cazurile ar fi ieșite din comun, chiar dacă multe sunt, ci pentru că medicii și asistentele se confruntă de cele mai multe ori cu situații care în orice țară civilizată se rezolvă altfel sau nici nu există. Oamenii ăștia salvează vieți călărind pe caii de lemn ai unui carusel din care nu pot sări pentru că riscă să își frângă gâtul. Dotarea este învechită și insuficientă, personalul prost plătit iar numărul de bolnavi care se prezintă direct la spital depășește cu mult capacitatea de primire a acestuia. Sistemul de prevenire și tratare în localitățile mici este aproape inexistent. Cei care au o problemă, în multe cazuri minoră, rezolvabilă la nivel local, se suie în prima Dacie 1310 fabricată în 1980 și dau fuga spre București sau spre alt centru universitar  unde, presupun ei, vor primi îngrijire mai bună pentru că medicii de la oraș sunt mai pricepuți.

– Cel mai bun doctor din Constanța e trenul de București!, obișnuia să le spună rezidenților un profesor de la Facultatea de Medicină a Universității Ovidius din Constanța.

Logica ar putea fi corectă. Cam peste tot în lume se pleacă de la ipoteza, uneori cu valoare de axiomă, că cei mai buni doctori sunt în cele mai bune centre universitare. În  România însă, doi factori specifici schimbă fundamental datele problemei și conduc spre altă rezolvare.

Primul, cu un efect devastator pentru sistemul medical, este acela că prea mulți dintre medicii unui spital de renume au ajuns acolo pe filiera PCR (pile, cunoștințe, relații). Sunt încurajați, crescuți și protejați spre propășirea propriei incompetențe de către șefii lor, unii încă buni profesioniști. Administrând o pepinieră de nulități, aceștia nu fac decât să compromită viitorul medicinei românești și să îi determine pe cei buni, care nu pot pătrunde epiderma îngroșată a sistemului, să-și ia  lumea în cap și să-și caute locul departe de țară, acolo unde valoarea, știința de carte și inteligența sunt apreciate.

Numărul mare de pacienți care migrează într-o noapte spre capitală sau spre oricare alt oraș mare în căutarea unui spital cât de cât decent, este al doilea factor perturbator. Aglomerația sufocă medicii și asistentele, îi obosește și le reduce puterea de concentrare asupra cazurilor cu adevărat serioase, grave.

– În gardă mă trezești doar dacă e cu salvarea la poartă sau cu portofelul în mână! E clar?, îl instruia pe un ton imperativ genialul lui șef de gardă, un pitic chelios și cu față de viezure, nepotul unui general de securitate, ajuns, unde altundeva, decât în cel mai mare și mai cunoscut spital de specialitate. A învățat, în timp, că piticul avea dreptate. Numai cu salariul nu se putea trăi.

– Îți trebuie curaj să practici medicina în România!, i-a spus într-o zi un pacient.

Privind retospectiv, gărzile de la IML au fost pentru Tânărul Medic printre cele mai distractive. Din motive lesne de înțeles, pacienții sunt în general cuminți, nu comentează, nu au pretenții și nu necesită contravizite.  Într-una din nopți, pe la ora 2 sună telefonul:

– Doctore hai că e unul tăiat de tren la Domnești!

Își ia rucsacul și se ține după șef. Pentru un rezident, să vadă un om tăiat de tren este o experiență interesantă. Pe centura Bucureștiului nu circula nimeni, curțile erau tăcute, din când în când lătra un câine. Mirosea a flori și a noapte de august. Iluminatul public arunca lapte covăsit peste spinarea uriașului animal metalic ce tocmai separase întregul armonios al unui corp uman în mai multe bucăți sângerânde transformând un miracol într-un mare puzzle macabru. Nimic nu avea darul să impresionezecare mica delegație medicală. Până în anul șase de facultate a văzut și a mirosit multe iar după ce a zăbovit în aceeași încăpere cu un cadavru care a stat în apă două săptămâni, puține lucruri îl mai puteau afecta. Mecanicul trenului, vizibil răvășit, stătea pe o bornă kilometrică, se uita în gol și fuma. Un polițist încerca să afle de la el ce și cum se întâmplase. Profitând de neatenția celor din jur, șeful a luat mâna nenorocitului care zăcea pe linia de cale ferată și a aruncat-o de partea cealaltă.

– Ce faceți Șefu?

– Băi, aici unde stăm noi e Bucureștiul, dincolo e Ilfovul. Dacă mâna e acolo trebuie să îi sune și pe ăia de la Ilfov, să îi scoale din somn, ce numai pe noi!

Era ora patru, mijeau zorii. Un soare violet se chinuia să se ridice deasupra stâlpilor de înaltă tensiune din apropiere. Primele camioane treceau spre autostradă. La sediul Serviciului Județean de Medicină Legală Ilfov suna telefonul.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6




Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera