Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (4)

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Spitalul este un animal ancestral. În ciuda vechimii, nu este un organism unicelular desprins prin luptă crâncenă din supa primordială. Oh..nu! Este unul pluricelular, un vertebrat trecut prin toate încercările posibile ale evoluției, un prădător de clasă ajuns în vârful lanțului trofic. Fiecare parazit prins în blana lui este de fapt o piesă dintr-un mecanism, extrem de bine pus la punct, făcut să creeze impresia de invincibilitate, să înghită concurența altor clinici universitare pentru a fi considerat, fără prea multe comentarii, cel mai bun spital din țară. Cei care cred asta se înșală amarnic. Prin ceața deasă a impresiilor, lăudăroșeniilor și orgoliilor, o privire atentă, avizată, poate descoperi că de fapt, în interiorul mastodontului nu se întâmpla nimic spectaculos, nimic din ceea ce Tânărul Medic știa că se petrce într-o clinică universitară cu pretenția de portdrapel al științei medicale: cercetare științifică, promovarea și aplicarea noutăților din domeniu (diagnostic, tratament, tehnică operatorie), articole publicate în revistele medicale de vârf, lucrări științifice adevărate (nu compilații sau alte inspirații) prezentate la marile congrese înternaționale…  Doar operații de rutină răsplătite corespunzător de… pacienți, căci nu-i totuna să te opereze o somitate ca Profesorul sau un foarte bun medic tânăr, fără nume. Când societatea românească era mai așezată, cu cheltuială se ținea doar obrazul subțire. Mai nou și obrazul gros se întreține tot cu cheltuială.

O cohortă de medici angajați cu contract avea menirea să pună în mișcare mecanismul anchilozat al spitalului. Fiecare știa despre celălalt cine și cum l-a susținut pentru a ocupa postul mult dorit. Îi lega un soi de solidaritare care-i făcea să se tolereze reciproc, o înțelegere tacită care nu le permitea să comenteze între ei manevrele care-i propulsaseră acolo unde altfel nu ar fi ajuns niciodată. În prezența rezidenților i se mai dezlega limba câte unuia și atunci aflau și ei adevărata poveste a fiecărui medic, o bârfă nevinovată bazată pe fapte reale care, având ca subiect păcatele altuia, mai ușura sufletul încărcat de păcate al povestitorului.

Peste tot, Tânărul Medic se împiedica de băieți sau fete cu pedigree, descendenți ai unor ilustre personalități ale lumii medicale și nu numai: fata senatorului, nora ministrului, băiatul afaceristului… Toți erau angajați pe posturi didactice și de cercetare ocupate desigur prin concurs, altul decât concursul de rezidențiat pentru promovarea căruia erau necesare cunoștințe profesionale solide și abilități intelectuale exersate în timp. Nimeni nu voia să observe un detaliu. Într-o covârșitoare majoritate, copiii ăia de diverși erau niște nulități.

Au intrat în facultatea de medicină călărind walkiric pe un nume, pe un plic, sau în anumite cazuri pe amândouă în același timp, cu dezinvoltura acrobaților de la Circul de Stat din Moscova care intră în arenă pe spinările unor nobili lipițani. Fentând concursurile pe care nu le puteau câștiga au intrat și în rezidențiat. Un profesor îngăduitor, bine cointeresat (sau constrâns), obsedat de viitorul medicinei românești și de propășirea școlii pe care chipurile o conduce le pregătea niște posturi didactice sau de cercetători și la momentul potrivit le scotea la concurs. Se punea apoi în funcțiune un mecanism diabolic menit să înlăture contracandidații astfel încât copiii de diverși să concureze singuri. Cel care avea proasta inspirație de a se înscrie la un astfel de concurs, încurcând traseul câștigătorului dinainte știut, primea un telefon. O voce serioasă, convingătoare, îl povățuia să nu se prezinte pentru că oricum va pica de la prima probă și nu are niciun rost să abuzeze de timpul, de răbdarea, de bunăvoința profesorilor din comisie. Se putea întâlni cu ei pe parcursul carierei, de pildă la examenul de medic specialist și ar fi păcat ca aceștia să aibă deja o impresie proastă despre persoana lui, sau mai rău, despre capacitatea lui profesională.  După o asemenea pledoarie, puțini erau cei ce se încăpățânau să participe totuși la concurs, mai ales că vocea avea dreptate.

Spitalul are o organizare socială compusă din grupuri închise formate din indivizi cu aceeași origine și profesie care moștenesc prin tradiție drepturi și obligații respectate riguros. Civilizația indiană le numește caste. Relațiile dintre membri unor caste diferite sunt guvernate de reguli foarte stricte care nu permit trecerea la o treaptă superioară. Modelul se regăsește aproape identic în entitatea socială numită spital.

La baza piramidei, în casta Sudra (a servitorilor, a celor constrânși să efectueze cele mai umile munci și care nu au acces în temple), sunt cuprinși rezidenții intrați la frăgezit prin concursul de rezidențiat, cu alte cuvinte pulimea, cei care nu au avut pile sau bani ca să își aranjeze un post de preparator universitar sau de doctorand. Ei sunt cei care duc greul gărzilor. Ei se trezesc din jumătate în jumătate de oră ca să vadă pacienții veniți cu urgențe, cu dureri, cu sângerări, dar și pe cei care pur și simplu cred că e cool să ajungă la spital duminica la ora 3.00 dimineața, după ce au rupt ușile cluburilor, doar pentru că o durere de cap îi chinuie de vreo două săptămâni. Ăștia sunt cei foarte ocupați – bat berbunca ziua întreagă, nu au timp să aștepte alături de toți pensionarii la cabinetul medicului de familie și presupunând că în pragul zorilor nu este coadă la camera de gardă, dau buzna în spital. Aceiași rezidenți sunt cei care fac o munca titanică, extrem de plictisitoare și fără de sfârșit. Scriu foi de observație, bilete de externare, epicrize, rețete, cam tot ce este de scris. Tot ei sunt cei care  stau de vorbă cu pacienții, care îi îngrijesc după operații, care le schimbă pansamentele și care primesc cele mai mizerabile salarii din sistem. Pe ei îi înjură lumea și pe ei îi ocolesc profesorii când e ceva de învățat. Drama rezidentului român nu este salariul, ci faptul că după 5 ani de slugăreală va deveni medic specialist fără să aibă cunoștințele care să îi permită să funcționeze independent. Niciunul dintre profesori nu are interesul să-l învețe pe rezident mai mult decât strictul necesar pentru a putea să lucreze într-o policlinică. Orice medic tânăr care ar ști mai mult este un potențial concurent. La ieșirea din rezidențiat trebuie să știe  unde să trimită cazurile complicate pe care, inevitabil, nu este capabil să le opereze. Cine e mai bun decât un profesor? Rezidenții Sudra sunt martori tăcuți la dispariția instituției mentoratului în medicina românească, a întemeietorilor și șefilor de școală medicală. Uneori îl mai ajungea amărăciunea și Tânărul Medic încerca să ghicească la care dintre protejații săi va apela Profesorul atunci când bătrânețea și/sau păcatele îl vor transforma în pacient.

Pe treapta următoare, spre vârful piramidei, în casta Vaisya (a oamenilor liberi, a celor care se pot îmbogăți sau pot să ocupe diverse funcții publice) se află rezidenții intrați în spital pe căi alternative. Aceștia, cu foarte puține excepții, sunt o adunătură de incompetenți și din nefericire alcătuiesc viitorul clinicilor universitare românești. Ei sunt profesorii care îi vor înlocui pe cei de azi, ultimii mari profesioniști cu meseria învățată temeinic de la adevăratele somități ale medicinei românești, oameni  mândri să-și dea numele școlii de chirurgie pe care au întemeiat-o. Odată acceptat, fie chiar și printr-o intervenție de la comitetul județean de partid,  profesorul avea convingerea că tânărul ucenic va putea reproduce măcar șaptezeci la sută din zestrea pe care o primea în școala lui. Înainte de a aduce pe ocolite o domnișoară doctor între rezidenții din spital, în ședința de catedră, Profesorul și-a informat colegii că tânăra speranță dorește să-și continue cariera în clinica lor  și că va face totul pentru a o ajuta. S-a ținut de cuvânt. Doar din întâmplare tatăl junei era un medic cunoscut și general al armatei române pe deasupra.

Un pic mai sus, în casta Kșatriya (a războinicilor, nobilii care dețin funcții de conducere și care se bucură de nenumărate privilegii) sunt localizați specialiștii, cei care se află pe o poziție oarecum neutră în angenajul nociv al spitalului., Unii, cam puțini, au ajuns acolo printr-un concurs corect, câștigat cinstit. Alții, majoritatea, au folosit orice mijloace pentru a ocupa un post în spitalul considerat mândria specialității și locul unde, în consecință, se fac cei mai mulți bani pe lângă salariu. Nu sunt implicați în manevre menite să-i ducă mai sus pentru că mai sus nu se poate. Profesori ajung, eventual, numai cei care au un post didactic. Așa că, păstrând o atitudine umilă, servilă față de Profesor și uneori chiar față de rezidentul preferat al acestuia, sunt preocupați, mai ales, de numărul pacienților care le pot rotunji veniturile.

În vârf, în casta Brahmanilor, e locul profesorilor. Ca și brahmanul, profesorul este un fel de zeu coborât printre oameni. El este maestrul care ar trebui să cunoască învățăturile cărților, să aibă o conduită morală fără pată servind astfel interesele comunității în schimbul privilegiilor de care se bucură. După bunul plac, profesorul poate promova și ocroti neștiința sau poate frânge cariera unui tânăr valoros. Majoritatea sunt somități și beneficiari ai cunoștințelor transmise lor cu generozitate de șefii școlilor medicale prin care au trecut, cunoștințe pe care le drămuiesc, cu vinovăție, în relațiile profesionale cu tinerele generații.  Se pun astfel singuri în situația stranie de a câștiga bani buni pe seama lipsei de competență a tuturor medicilor pe care i-au pregătit.

Există și un sistem, mai puțin sofisticat, de ierarhizare a asistentelor după volumul de muncă și mărimea veniturilor nefiscalizate. La bază, în categoria paria, sunt cele tinere care muncesc mult, schimbă perfuzii, fac tratamente și care, în general, se mulțumesc cu ce pică de la pacienți. Minoritatea dominantă este formată din asistentele vârstnice ajunse la demnitatea de șefe. După treizeci de ani petrecuți în spital au ruginit pe post și au câștigat încrederea necondiționată a profesorilor. Sferele astea de osânză care se rostogolesc dimineața pe holuri în drum spre raportul de gardă aglomerând liftul cu prezența lor crăcănată, au o putere fantastică. Adesea nu mișcă nimic în secție fără acordul lor.  Multe dintre ele se comportă la vedere ca adevărați manageri ai profesorilor. Se îngrijesc de ei și de interesele lor așa cum agenții FIFA o fac  cu jucătorii talentați, aducători de profit. Nu există procedură chirurgicală executată de mâna pricepută, delicată și valoroasă a Profesorului care să nu fie decontată mai întâi la caseria privată amenajată în cabinetul asistentei șefe. Ea știe exact tarifele, programul sau cheful șefului și cum listele sunt lungi, cine dorește un loc mai în față trebuie să-l câștige.

Așa arăta lumea în care intrase Tânărul Medic.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3




1 comentariu vrei sa comentezi?

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (4)
pikachu chu
#1 -

Comentariu nou
A very creative idea for the health sector to grow, I hope young doctors will have more ideas and put more into practice. slither io

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera