Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (3)

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Vestiarele se aflau la subsol. Numai profesorii, șefii de secție și câțiva privilegiați dețineau dulapuri personale în camerele medicilor de la fiecare etaj. Subsolul era o reminiscență a ceea ce fusese spitalul în epoca lui de glorie, adică la sfârșitul anilor ’70. Se întindea sub întreaga clădire ca pântecul tenebros al unui uriaș galion părăsit de echipaj, lăsat să plutească în derivă. Cei cu oarecare vechime cunoșteau în interiorul acestuia drumuri și scurtături prin labirintul unor catacombe neiluminate, de tavanul cărora atârnau țevile instalației de încălzire, trunchiuri putrezite neschimbate de ani buni, care scăpau din timp în timp pe la articulațiile lor reumatice și anchilozate, bandajate cu vată minerală și carton asfaltat, jeturi de vapori fierbinți ca niște  mici balauri răciți care strănută des și înfundat. Curajoșii exploratori știau să se ferească de aceste manifestări fierbinți care puteau produce neplăceri. Se strecurau ca hoții din basmele arabe, aruncând priviri furișe în urmă ca nu cumva să le sară în spate spiritul vreunuia dintre pacienții care nu a mai părăsit viu spitalul și ajungeau ca prin minune înaintea tuturor în fața sălii de raport. Toate ușile dintre compartimentele subsolului erau din tablă. După trecerea anilor, vopseaua crem de la mama lor căpătase o nuanță depresivă, greu de definit. Una dintre aceste galerii sinistre  ducea spre vestiarul medicilor și al asistentelor.

Nu toți medicii aveau un dulap. Toată lumea știa că nu sunt suficiente, mai ales că cei cu oarecare greutate puseseră coada pe câte două sau chiar trei. Își depozitau bogata lor rezervă de costume de sală și cadourile primite de la pacienți. Unii își hrăneau astfel nemărginitul orgoliu și himera că ar reprezenta ceva în acel conglomerat. Cât de naiv să fi ca să-ți închipui că dacă dacă te-ar scoate pe tine, doctorul X, de la locul tău, rotiță bine unsă între alte rotițe bine unse, totul s-ar surpa cu un bubuit grozav sub mormane de moloz iar medicina românească s-ar opri brusc din curgerea ei lentă de lavă topită și ar face ochii mari strigând către divinitate:

– Nu Doamne, nu el, ce ne facem acum?

În realitate nici unul dintre cei de acolo nu era esențial pentru metabolismul organismului înalt evoluat numit spital. Toți erau doar celule ușor de înlocuit prin mitoză. Esențial era profesorul pentru că el hotăra ritmul de moarte celulară a fiecăruia. De fapt, nici măcar el. Esențial era cel care îl controla pe profesor, cel care prin nu se știe ce mijloace și puteri ajunsese eminența cenușie, ajunsese omul pe care toți îl cunoșteau, îl lingușeau și de care se temeau dar pe care îl înjurau pe la spate, omul pe care profesorul nu îl contrazicea niciodată. Ceea ce nu știau ei era că viitoarea eminență cenușie se pregătea chiar atunci. Așa se repetă istoria. Nu există profesor fără un om care să-l controleze.

Tânărul Medic se confrunta cu aceeași problemă dar pentru el se punea, cel puțin pe moment, în termeni mult mai meschini, determinați tot de trista realitate:

– Auzi bă, ai dulap?

– N-am, mă schimb la baia pacienților aici pe etaj și îmi țin țoalele la Șefu în dulap.

– Fii atent cum se face! Dai o talpă pe la subsol și te uiți la dulapuri. Care arată a fi neatins de multă vreme sigur nu mai e folosit. Ori ăla de l-a avut a terminat rezidențiatul și a plecat cu cheia, ori e al cuiva care mai are unul dar îl ține de rezervă că așa e omu nostru, strângător. Iei frumos un bomfaier și un ciocan, îl forțezi și vezi ce e în el. Dacă e gol sau aproape gol, adică mai are ceva reviste, niște prospecte de medicamente, trei măști chirurgicale folosite și un pix, îl iei că sigur nu-l mai folosește nimeni. Dacă are chiloți curați, vreo poșetă, alte d-astea, nasol momentu, înseamnă că e al cuiva și ai încurcat-o. Te cari repede să nu te prindă că i-ai spart dulapul. După ce pui mâna pe unul, îți cumperi cel mai mare lacăt pe care îl găsești, lipești pe ușă un leucoplast cât China, îți scrii numele și etajul cu litere de tipar, pui cinci parafe și te rogi să nu vină alt fomist ca tine să ți-l spargă. Hai, bagă gaz că nu te poți schimba tot rezidențiatul cu pacienții în budă!

Din fericire, nu a trebuit să-și pună la încercare talentele de spărgător. Se înțelegea de minune cu Colega lui cea mare. Aceasta l-a luat sub aripa ei și i-a dat un dulap moștenit de la o doctoriță care terminase rezidențiatul.

De la toaletă la culoarul foarte îngust de acces către garderoba pacienților nu făcuse un pas prea mare.  Necesarul, doritul și cu încăpățânare vânatul dulap metalic se afla exact acolo. Risca să fie surprins de un pacient voios venit dimineața la internare, în chiloți și cu hainele atârnând de ușă, neștiind cum să-și  tragă mai repede pantalonii de la costumul de spital.  Dacă avea și o umbrelă udă, lucrurile se complicau rău. Împreună cu ghiozdanul, bloca tot spațiul liber. Nu mai trecea nimeni.

Culoarul respectiv avea fix doi metri înălțime. Pe deasupra plafonului din PFL treceau niște țevi și un tronson foarte circulat al autostrăzii șobolanilor. După câteva luni s-a obișnuiai cu forfota lor, cu acel du-te-vino permanent, specific rozătoarelor. Învățase să-i recunoască după călcătură. Pe doi dintre ei i-a și botezat: Georgică și Sebastian. Tânărul Medic este înalt, bine făcut, astfel încât foaia de carton cu pretenții de planșeu îi atârna cam la zece centimetri de creștet.  Nu își putea reprima imaginea, deloc confortabilă, a surpării întregii infrastructuri șobolănești, probabil un viaduct cu trudă și cheltuială construit în toți anii de existență ai spitalului și a câtorva guzgani căzuți peste el. Parcă le simțea blana aspră, umedă frecându-se de piele în vreme ce încearcau cu tot dinadinsul, chiar cu disperare, să își sape adăpost pe după gulerul costumului de sală sau în buzunare. Ce senzație oribilă! Colcăirea frenetică de gheruțe reci, rozalii, infestate cu te miri ce, adăugată la  repulsia, dacă nu chiar la fobia, naturală pe care o avea față de șobolani, de coada lor solzoasă. Îl urmărea calvarul îndelungat și de tristă amintire prin care urmașii lui homo-sapiens au trecut înfruntând ciuma bubonică.

Dincolo de toate, … avea dulap!

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2




Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera