O intalnire cu The Mood

Acum ceva vreme, pe cand Expiratul din Bucuresti inca nu se dedublase in Vama, am aterizat in seara indie la un concert The Amsterdams. In deschidere, The Mood. O trupa de care nu mai auzisem pana atunci, dar care mi s-a parut demna de urmarit datorita sound-ului modern si felului in care reusisera sa electrizeze masa de gagici din fata :P

Nu mica mi-a fost insa mirarea cand am auzit ca aceiasi The Mood (Marius-voce, Virgil-bass, Mircea-chitara, Bogdan-tobe) se vor urca pe scena de la Soni, la Stufstock. Baietii astia se pare ca au ei ceva, m-am gandit, si m-am decis ca ar fi cazul sa aflu si eu ce, pentru a va povesti si voua.

De unde a pornit The Mood? De la un set de tobe prafuite a caror utilizare a fost, pentru proprietarul lor, o mare nebuloasa multa vreme, de la o chitara electrica + un bass, fiecare de 150 de lei, si de la trei prieteni care au simtit nevoia subita de a se exprima pe plan muzical.

Nici unul dintre cei trei nu stia exact care e treaba cu instrumentul in a carui posesie tocmai intrase. Dar hei, mai conteaza asta cand vrei sa-ti faci o formatie? Not really. Asa ca baietii s-au pus pe treaba si cam un an au repetat fragmente de piese pana cand intr-o zi si-au dat seama de ce puzzle-ul era incomplet: lipsea o voce care sa acopere cat de cat gherlele :P

Si uite asa l-au cooptat pe Marius, in aprilie 2006, prin puterea miraculoasa a internetului. Odata intrat in trupa, Marius (aka Gopo) le-a explicat foarte clar noile reguli: "Ii dati drumul, cantati ceva si bag si io vocea." De aici nu a mai fost cale lunga pana la prima lor piesa, Two Times.

Stilul abordat? "Ce iese." Adica, dupa cum spun unii, ceva cu o adiere de brit, un cartofior in marea ciorba a rockului alternativ. Oricum, trupa nu si-a propus niciodata un anumit stil, au subliniat faptul ca ei canta ceea ce a iesit. Nu sunt complet de acord cu ideea de indie/alternativ, insa o accepta pentru ca oamenii au nevoie de etichete.

Totusi, este putin explicabil rezultatul eforturilor lor creative, mai ales prin prisma a ceea ce asculta: Bogdan este un (fost?) hardcorist, "the last Limp Bizkit fan din Romania", Mircea se trateaza cu alternativ, Marius asculta The Kooks, impreuna cu alte chestii catalogate de colegii lui drept "eclectice", iar Virgil recunoaste pasiunea lui pentru "vechituri" (printre care The Lemonheads sau chiar Bruce Springsteen), plus funk si soul...

"Virgil asculta ce e la Flipside", a sintetizat Bogdan. Dar, deasupra tuturor, este The Band, Placebo, pe altarul careia cei patru sacrifica zilnic cate un vitel de lapte si, la ocazii speciale, cate o virgina blonda :P

Pe unde au mai umblat insa pe cei de la The Mood? Ei bine, cam prin toate cluburile mari din Bucuresti: Suburbia, B52, Expirat and so on. In plus, Timisoara (StudentFest) si Sibiu. Primul si cel mai misto concert – dupa ei – a fost in Big Mamou, cand totul s-a auzit cum trebuie, iar publicul a fost fain. Ei, prima oara ne place tuturor pe scena, chiar si in Big Mamou :P

Cat despre inregistrarea pieselor, despre viitorii pasi ai formatiei, The Mood sunt decisi sa continue prestatiile live si cam atat deocamdata. Pana la a intra in studio, ei considera ca mai au mult de invatat.

In privinta Stufului, parerile sunt impartite. Fiecare formatie are experientele ei proprii, iar pentru The Mood a fost cel putin dificil sa cante acolo, mai ales din cauza ca bassistul avea piciorul rupt, prin urmare a trebuit sa cante de pe banca. Sunt mandri insa ca dupa concert li s-au cerut autografe :P Trebuie sa adaug faptul ca formatia le multumeste organizatorilor pentru ca s-au ocupat de ei, in special Danei Papadima.

Sunt foarte multe lucruri remarcabile cu privire la The Mood:

Faptul ca nici unul nu stia nimic pe instrumentul lui, insa s-au apucat de facut muzica si chiar a iesit ceva deosebit.

Faptul ca pe scena prefera doar sa cante, fara sa apeleze la tertipuri precum "toata lumea mainile sus", si totusi toata lumea are mainile sus, iar podeaua intra invariabil in oscilatie.

Faptul ca sunt singura trupa cu care m-am intalnit si ai carei membri au vorbit toti patru in timpul interviului. Intrau unii peste altii, adaugau mereu cate ceva, numai pentru ca oamenii sa stie cat mai multe despre formatia si muzica lor. Asta, pentru mine, este un semn clar de implicare maxima si de omogenitate a trupei, iar discutia cu ei a fost savuroasa. Sunt absolut convinsa ca vom mai auzi de The Mood si sper sincer sa ii vedem la Underlondon ori la Reading, asa cum viseaza. 

galerie foto