Nicolae Mircea: ...de la Caru' cu Bere la Bere cu Caru'

Chiar daca lumea s-a amestecat la Caru’ cu bere, traditia si vorba a la conu’ Iancu nu s-au scuturat inca de parfumul antebelic. Purtand pecetea gustului sever de la inceput de veac, "Carul cu bere" pastreaza acelasi aer senioral de castel medieval cu interior bizantin ce ascunde in spatele peretilor sai o istorie care incepe in 1899. Calauza noastra pe firul istoriei este proprietarul restaurantului Nicolae Mircea, nepotul de a doua generatie a batranului comerciant care a asezat "beraria" de pe Stavropoleos in mocirla de odinioara a batranului han Zlatari. Ghidat de principiul onoarei mostenit din tata-n fiu si de vieille politesse, Nicolae Mircea se apropie de 70 de ani si este ultimul mohican din familie care s-a luptat opt ani in instanta pentru ca traditia de 100 de ani sa nu ramana in carti si in drum acoperita de un alai de praf cu lautari alaturi. 

Descurcati-ne putin istoria locului: ce scrie pe certificatul de nastere al Carului cu bere?

Anul 1879, trecut mai peste tot ca anul constructiei, este eronat. Acesta e legat de altceva: atunci a aparut pentru prima data denumirea de Carul cu bere, nume dat de catre unchiul bunicului meu si este, totodata anul in care bunicul a venit pentru prima data in Tara Romaneasca, din Ardeal, la varsta de 11 ani. El a inscriptionat-o in paviment, sub arcada centrala de la intrare, ca o data memorabila. Conform documentelor de atestare, constructia s-a ridicat in anul 1899 si a durat numai 15 luni. Bunicul meu avea 31 de ani la aceea vreme.

Bust Nicoale Mircea

Am adunat date despre arborele genealogic al familiei pe o perioada de 7 generatii. Bunicul meu si s-a nascut in 1868 si era original din Cata de Tarnave, zona Sighisoarei, de unde a adus si obiceiurile sasesti. Conditiile istorice generate de regimul austroungar au avut implicatii asupra familiei. Multi dintre ei au ales refugiul in Regat. De copil, bunicul meu era angajat in 1880, in Bucuresti ca ucenic la un meserias.
Incepe comertul cu bere si in 1869 apar fabricile Luther si Bragadiru. In 1879 alti membrii ai familiei alaturi de fratii Mircea au deschis o berarie in strada Francea care a purtat pentru prima data numele de Caru' cu Bere preluand traditia germana. Se putea atunci vorbi de inceputurile unei industrii neoase a berii.

In perioada 1891- 1895 bunicul meu a concesionat o serie de pravalii din zona bisericii Zlatari de pe Calea Victoriei. In 1899, pe vremea cand primar era Delavrancea, a fost infiintata firma "Fratii Mircea" (alaturi de fratii sai Victor si Ignat) si si restaurantul Carul cu bere. Bunicul a devenit cunoscut in cercurile de afaceri ale capitalei; a ajuns vicepresedinte al Uniunii Cercurilor Bucurestene de Comert si Industrie, iar intre 1912 a fost consilier la primaria Capitalei. S-a implicat mult in viata politica; in jurul lui Nicolae Mircea se grupau ardelenii membrii ai societatii "Fratia" care se reuneau aici adesea. "Fratii ardeleni", studentii cu note de merit, primeau zilnic aici o masa gratuita din partea casei.

Bunicul a fost si un mare filantrop. A ajutat pe fratele sau ca girant al creditelor luate de acesta dar cand a constatat ca suma reala era de 7 ori mai mare decat cea declarata, s-a imbolnavit de inima rea. A considerat asta ca pe o rusine morala ce afecta onoarea familiei. Cu toate ca suma s-a dovedit posibil de rambursat in mai putin de cateva luni fapta l-a determinat sa se sinucida, in 1929. Carul cu bere a ramas in administrarea familiei. 

Ce a facut posteritatea cu istoria si traditia? Ce traiectorie ati urmat dvs, ce pasi si ce urme au lasat ei pe lungul drum al restituirii proprietatii - monument istoric si de arhitectura?

Resturantul a functionat pana in '49 sub administratia familiei; din anii 30 a fost administrata de urmasi, tatal meu si cumnatii. In 49 a fost luat cu japca, a fost rechizitionat ca si cum ar fi fost obiect de razboi si a fost administrata de o alta societate comerciala infiintata in aceea vreme. Din 1990 am inceput demersurile pentru a–mi recupera proprietatea de la Societatea SC Trocadero SA., ultima la rand dintre administratori. Cu aceasta am intrat in proces pentru restituire si am preluat ulterior localul ca urmare a deciziei instantelor de judecata, de retrocedare a proprietatii.

Formalitatile au durat aproape 9 ani si au insemnat: instante diverse, documentari in arhivele statului, expertize tehnice chiar si in materie de arta, memorii adresate inclusiv presedintiei si Corpului de control al primului ministru, cozi la usile avocatilor, tergiversari autohtone. Sute de file, doasare si tot atata timp irosit. Plus banii pe care a trebuie sa-i dam ca sa dovedim ca suntem cei carora trebuie, prin drept constitutional, sa le fie recunoscuta proprietatea. Actiunea s-a deschis in 1996, s-a castigat in 1999 dar pana in 2006 au fost niste lupte legate de recuperare, de a putea intra in posesie. In primavara lui 2006 a inceput renovarea si pana in toamna s-a reabilitat mare parte din zona tehnologica functionala asa incat restaurantul a fost repus in circuit.

Timp de sase ani, Carul cu bere fusese un fel de mausoleum in care intrai, te inchinai, te uitai si ieseai bombanind: frumoasa arhitectura dar ca servicii, nu recomandam. Ce "retete" de succes  au (re)umplut mesele?

Am reusit asocierea cu o echipa tanara – Dragos Petrescu de la City Grill care a investit in restaurarea interiorului peste 1 milion de euro. Dragos a trecut cu brio examenul – vezi celelelte locatii deschise -lantul City Grill-City Cafe numara 5 restaurante si 3 cafeterii iar City Grill si nu numai. Aici dupa ora 17 nu mai sunt locuri daca nu faceti rezervare din timp. 

"Garderoba" istoriei de la Caru cu bere a pastrat cuvioasa "haina" arhitecturala sau s-au sifonat rau decorurile, tablourile, frescele?

Arhitectul austriac Zigfrid Kofczinsky, care si-a pus amprenta si semnatura pe acest proiect a depasit multe din berariile de mare renume din Europa. Interiorul - la inceput jumatate din cat e acum, abia in anii 24 – 28 a fost completat cu partea din fata - poarta amprenta stilului neogotic de la elementele decorative, lambriuri, vitralii, picturi murale, candelabre pana la elementele de feronerie. Pictura decorativa interioara s-a restaurat acum 15 ani cu fonduri publice iar stucaturile au  fost renovate in anii ' 80 ; lambriurile din lemn de stejar, coloanele, boltile au fost bine intretinute, le-am curatat fara a le modifica aspectul. Problema ne-au pus insa instalatiile defectuase ale imobilelor de deasupra -in care s-au nascut parintii nostrii- care desi sunt locuite, au fost lasate intr-o paragina totala. In trecut aici locuiau toti cei care lucrau efectiv in restaurant.

Mesele de stejar pe care parca te doare sufletul sa le acoperi cu fata de masa  

 

Picturile de pe pereti si tavan si stucaturile aurite arata ca in urma cu un veac 

Ceasul ticaie cu exactitate matematica din 1879

Scarile dantelate si podelele sunt lucrate din lemn fara cuie

Mos Ghita, pivnicerul, parca-ai zice ca tocmai a iesit din pivnita in care a coborat de mii si mii de ori cu nelipsitu-i felinar

Mos Ghita, pivnicerul e un personaj anecdotic intrat in "cronica" pravaliei. Ce poveste are?

El era pesoana care avea grija de vinurile aduse din podgoriile renumite ale tarii si depozitate spre invechire si pastrare in propria gospodarie. Avea grija ca acel butoi care implinea varsta potrivita sa fie pus la bataie. Sortate cu grija, acele vinuri erau un punct de atractie alaturi de bere. Berea care se vindea aici era una mai speciala, facuta de fabrica Bragadiru Marinescu. Era o linie de fabricatie cu traditie care isi pastra constanta calitatea. La bere existau niste sonde, ca un fel de eprubete care se faceau dintr-un fel de aliaj de zinc care se puneau la mese, la cerere, cu apa fierbinte si fiecare isi introducea eprubeta cu apa fierbinte in halba si ridica temperatura lichidului.

In buna si vechea traditie berea se consuma calda ...

..si candva era un lux pe care si-l permiteau doar domnitorii si boierii. Imi amintesc un episod nostim cu un bavarez care statea  la masa si cu incalzitorul de bere pe masa si soricarul in brate. La un moment, patrupedul isi inmuia tacticos coada in halba de bere: "Domne, e cel mai bun incalzitor de bere, ca-i natural", a zis musteriul zambind linistit.

La demisol, vechea crama arata ca un muzeu.. Cum s-a scris istoria intre "Caru cu vin" si "Caru’ cu bere"?

Crama a  fost deschisa  in 1930 ca salon de vanatoare si respectiv, crama de vinuri. Subsolul avea depozitul sau de vinuri cu o capacitate de peste 77 de tone. Aici se bea vinul la carafa. Pe pereti nu erau initial decat doua fresce realizate de catre Bratescu Voinescu Jr., fiul scriitorului. Acestea au fost abandonate la renovare si s-a pictat peste ele. Intre bolti sunt picturi aplicate si reprezinta un istoric al berii de-a lungul timpului care pleaca de la babilonieni si pana si pana in epoca moderna. Spatiul e un adevarat muzeu iar printre exponate avem si halbe de bere din diferite perioade de timp. Jos exista o zona speciala de boutique de unde pot lua halbe cu istorie, suveniruri, cadouri Caru’ cu bere.

 

Cine erau musterii casei? Ce personalitati si-au ciocnit pe aici halbele?

Unul dintre fidelii "semnatari ai condicii" era "badea Gheorghe" care-si ciocnea aici halbele de bere cu fratii ardeleni care il numeau astfel pe George Cosbuc. Stiu din copilarie ca exista aici un obicei: personalitatile aveau cate o masa a lor rezervata in jurul careia se adunau Cosbuc, Goga, Caragiale, Delavrancea, actorul Iancu Brezeanu.
Erau cenacluri literare initiate de Cosbuc care invita aici tineri scriitori cu posibilitati materiale reduse. Existau polite cu halbe si fiecare musteriu avea halba lui pe care o stia pe de rost.

Halbele cu spuma deasa erau incercate cu scobitoarea.

In crama muzeu, zambetele si halbele sunt acompaniante de prelucrari jazzistice ale melodiilor interbelice sau muzica de cafe concert

  
Cei ce intra la dvs credeti ca apreciaza cu adevarat locul si traditia lui sau e o vizita care tine de eticheta?

Nu cred ca este moft, cred ca e vorba de o curiozitate. Cei ce nu au fost aici vin din auzite, umbla vorba.

S-a mai pastrat azi ceva din "specialitatea casei" de acum 100 de ani?

Obiceiul gastronomic a mers brat la brat cu evolutia: in anii 1890 era un specific al mancarii, in anii 30, anii copilariei mele, era obiceiuri gastronomice unele imprumutate de la francezi, cele mai multe bavareze. O delicatese erau crenvurstii cu hrean, frankfurterii (grosi cat carnatii), salata de beuf, salata de ridiche neagra, o branza foarte puturoasa, numita quarghelul cu unt pe care ti-o prepara chelnerul cu putin unt cald – care iti lua nasul si dupa care lumea era innebunita. Bucataria era speciala, totul era aici specialitatea casei.
Era si locul de intalnire a majoritatii pensionarilor din Capitala care se strangeau in grupuri la cate o masa si discutau verzi si uscate. Celor care beau vin li se aducea cate o "Baterie mica" cu doua bete de masline, adica o litra cu vin si un pahar cu sifon. Se mai serveau asa zisele snituri – tap la halba.

Ce secvente de amintiri ati mai pierdut printre halbe si mititei?

Mai sunt destui "vizitati" de nostalgii. Umbland dupa recuperare imobilului, m-am intalnit de-a lungul timpului cu functionari care au ramas aproape fiecare cu cate o “secventa” din perioada de glorie a restaurantului: "Carul cu bere? Aaaaa, acolo mi-am facut majoratul. Acolo am iesit la prima bere...Dar buletii aceia de cascaval mai exista? Dar carnaciorii?, ma intreaba curiosii. Unii isi amintesc si de ospatarii ce au fost.

Prin anii 38 se mai gaseau la Carul cu bere ospatari care depaseau varsta de 75 de ani. Cel mai originial era Mos Kaizer. Cu mersul leganat de "un-doi'' si mustata rasucita. Originalitatea lui consta in felul in care facea plata: "Ce-ai avut, domnule? Iar clientul incepea sa enumere...Sa vedem, patru perechi de crenvursti.  Ospatarii aici ieseau la pensie. Era o traditie: se aduceau unul pe altul si ramaneau aici pana la batranete. Mi-as dori ca restaurantul sa fie un simbol al Bucurestiului, asa cum era odata si primul pas e ca incepand din 2007 von incerca sa oferim oaspetilor berea casei - Caru' cu bere - facuta dupa reteta originala de la 1879.

Cand nu beti o bere acasa, unde iesiti in oras? Are unghiuri frumoase orasul de pe Dambovita?

Imi place clubul Prometheus, care e si spatiu cultural. Altfel, Bucurestiul e cosmopolit, haotic, mie nu mi-a placut niciodata. Am copilarit la Sibiu, am trait educatia sasesca de acolo iar in Bucuresti veneam de nevoie. Dupa ce am terminat facultatea am plecat la cel mai indepartat santier, la Bicaz. Sunt inginer constructor de baraje dar viata in munti mi-a acoperit 30 de ani de activitate. Ardelanul are si o vorba unde-i lege nu-i tocmeala. Nu stiu daca a fost cea mai buna lege sau nu, dar trebuia respectata. In regat era alta vorba : Om fara(de)lege, adica s-ar fi putut sustrage oricarei forme de reglementare. Din batrani aceste vorbe au o nuanta si o rezonanata pentru cine pleaca urechea s-o asculte dar reprezinta si o realitate a timpului.