Muzica: The Mars Volta - The Bedlam In Goliath

Nu cu mult timp in urma salutati drept un fel de Led Zeppelin ai vremurilor noastre, Mars Volta par sa-si piarda cu fiecare nou album cate putin din inspiratie  si energie, si odata cu acestea, si o buna parte din respectul criticilor. Primul lor album, Deloused in the Comatorium a fost pentru multi, inclusiv pentru mine, albumul anului 2003 si punctul de inceput al unei mici obsesii pentru trupa din El Paso (Texas) ca fiind prima chestie cu adevarat originala si progresista care a aparut de ceva vreme incoace.

Sa fi fost productia lui Rick Rubin, basul lui Flea de la RHCP (la vremea inregistrarii albumului, TMV nu aveau un basist stabil) sau doar entuziasmul si creativitatea alimentata de halucinogene a trupei conduse de chitaristul Omar Rodriguez-Lopez si Cedric Bixler-Zavala (da, chiar asa ii cheama) - greu de spus. Cert este doar ca Deloused suna de parca a fost inregistrat cu 100 de ani in viitor si teleportat inapoi in timp, dezlantuind asupra publicului nevinovat o amestecatura nemaiauzita de hard rock, progresiv, salsa, punk, rock psihedelic si funk, pusa pe versuri rupte din William Borroughs si executata cu o pasiune vecina cu disperarea. Era energic, era inventiv, era straniu, te prindea imediat - tot ce iubim la muzica rock buna.

Revenind in 2008, noul album, The Bedlam In Goliath, are in continuare toate aceste elemente plus inca ceva pe deasupra, trupa evoluand in formula extinsa, cu saxofon, chitara doi si percutionist, a ultimilor ani. Sound-ul lor este mai dens si mai strident ca oricand: chitarile urla distorsionate de efecte, tobele propulseaza inainte cu indemanare neverosimila piese in masuri compuse, basul ancoreaza un groove neobosit, saxofonul izbucneste in vartejuri atonale a la Ornette Coleman, claparul ineaca momentele de respiro in acorduri de sintetizator iar peste toata harmalaia pluteste eteric vocea lui Bixler-Zavala, pastrand un registru de falset, undeva intre Robert Plant si Perry Farrell. Mana cereasca pentru amatorii de prog, jazz sau fusion, ca si pentru si snobi, deopotriva.

Si totusi, ceva e putred in Danemarca: ceea ce, pe Deloused sau chiar pe Frances The Mute, era indrazneala si viziune creativa, acum devine obositor prin repetitie si supralicitare. Poate nu intamplator pentru un album numit Goliath, totul este prea mare, prea ambitios, prea dens, prea mult: multimea de riffuri si idei melodice nefinisate si neduse la capat, ce nu apuca sa se desfasoare in voie ca sunt impinse la o parte de un nou fragment devine obositoare. Totul se pierde intr-un suvoi de solouri, zgomote ciudate, tempo-uri alerte si riffuri abrazive - un fel de James Joyce pe note, daca vreti, cu al sau stream-of-consciousness.

The Bedlam In Goliath este, poate, si cel mai agresiv album TMV de pana acum - pentru prima data, energia intensa, dar elastica si dansabila a albumelor precedente degenereaza in greutate si agresivitate propriu-zisa. Sub influenta noului lor tobar, Thomas Pridgen, scolit in traditia Berklee, Mars Volta vireaza periculos de aproape de zona cenusie si sterila ocupata de trupe prog-metal precum Dream Theater.

Cea mai ascultabila (si dansabila) piesa de pe album este probabilul single, Wax Simulacra, care, in mai putin de 3 minute, etaleaza toate virtutile trupei si nu da timp defectelor acumulate in ultimii ani sa iasa la iveala. Goliath, initial o excelent piesa de riff a la Led Zeppelin, degenereaza in versiunea de album intr-o usor absurda epopee jazz-rock, pierzandu-si repede avantul initial. Asemanator, Ilyena incearca un funk balansat, insa groove-ul este repede omorat de solourile lui Rodriguez-Lopez, improscate fara discriminare peste intreg albumul. Momente bune mai au si Metatron (cateva melodii puternice din partea lui Cedric), Cavalettas si Conjugal Burns (sustinuta de o linie de bas excelenta).

Insa, pe ansamblu, The Mars Volta aleg sa-si asculte doar laudatorii si sa continue linia ultimilor ani, favorizand excesul dezorganizat (sau rau organizat) asupra compozitiei echilibrate si eficiente. Potentialul enorm care se facea simtit pe primul album nu a disparut: el este doar ingropat sub un munte de orgolii si lipsa de auto-cenzura. Nu are nevoie 'decat' de un producator de talia lui Rick Rubin care sa-l aduca la suprafata.