Muzica: Coldplay - Viva la Vida

Orice ati crede despre Chris Martin, nu se poate spune despre el ca nu e un om ambitios: primele trei albume Coldplay i-au adus vanzari de milioane, turnee in toata lumea si o casnicie cu Gwyneth Paltrow, insa maniera pompoasa si melodramatica a hiturilor sale a atras ridicolul criticilor. Un altul s-ar fi multumit cu adoratia maselor si grosimea contului din banca ignorand dispretul presei de specialitate, nu insa si Martin. El le vrea pe toate - succes popular si respectul criticilor, bani si arta.



Viva la Vida or Death and All His Friends este o incercare de a obtine, dintr-o singura lovitura indrazneata, tocmai asta. Coldplay parasesc cararea batuta a baladelor siropoase gen Fix You si isi schimba substantial soundul, fara a pierde insa din vedere vocatia ultima a oricarui cantec al lor - anume, stadioanele pline de fani agitand brichete aprinse.

Primul pas a fost recrutarea legendarului producator Brian Eno (responsabil, intre altele, pentru albumele clasice ale U2), de ale carui sfaturi trupa pretinde in interviurile ce promoveaza albumul ca a ascultat cu religiozitate. Apoi, o schimbare de formula: melodrama si baladele cedeaza locul unor compozitii mai scurte si mai dense, iar versurile se muta din planul personal-amoros intr-unul mai degraba politic.

Pianul aproape ca dispare (e prezent doar pe single-ul Violet Hill), in schimb se aud o sumedenie de instrumente exotice, de la percutie indiana (tabla) la coarde si suflatori. In sfarsit, suprema lovitura: multe dintre cantecele de pe Viva la Vida nu urmeaza structura pop clasica (vers-refren-vers), trimitand prin multiplele parti distincte alaturate de prog rock-ul anilor '70 (Lovers In Japan, Yes).

Violet Hill, cu chitara sa agresiva si retro, de blues-rock, e o indicatie inselatoare asupra restului albumului. Predomina aranjamentele complicate, acordurile prelungi de sintetizator, chitarile cu delay a la U2 si overduburi de inspiratie orientala sau hispanica. Viva la Vida are un acompaniament clasicist de coarde si un refren grandios, iar The Escapist suna ca intro-ul de la Where The Streets Have No Name. Orga Hammond si handclapurile de pe Lost trimit iscusit in doua directii concomitente (anii '60 si hiphopul anilor 2000), pe cand instrumentalul Life In Technicolor care deschide albumuleste  un experiment complet esuat, prea monoton pentru a fi interesant prin sine insusi si lipsindu-i magnetismul vocii lui Martin.

Respectand scara de marime, probabil ca Viva la Vida (notati trimiterea culta la Frida Kahlo din titlul albumului) se vrea un fel de Kid A al Coldplay, pentru a ne referi la inca una dintre trupele preferate ale lui Chris Martin&co. Ii lipseste insa curajul experimental al albumului celor de la Radiohead, si sacrifica buna parte din virtutile trupei (anume, baladele directe, siropoase si catchy) pentru a obtine nimic foarte spectaculos. Prea multe cantece de pe Vida suna ca un U2 din anii '80 incarcat cu cvartete de coarde si instrumente orientale.