Metropotamul migrator: jurnal de bord

Ora 19.13, cumparat bilet (fara loc) din gara Craiova.

Ora 19.15, urcat la intamplare intr-un vagon de clasa intai in speranta de a gasi vreun loc liber, macar pana la Caracal. Trenul pleaca spre Bucuresti.

19.16: gasit un compartiment ocupat doar de o domnisoara ciudat imbracata, cu ochelari cu rame metalice si foarte locvace - genul instabil emotional. Nici ea nu are loc. Incepe imediat sa-mi faca conversatie pe teme feroviare - "Oare ce-o sa zica controlorul? Sa nu ne dea afara! Daca ne zice sa ne ridicam, eu merg la vagonul restaurant, imi iau ceva de baut si stau acolo. N-are ce sa-mi faca! Am voie sa stau la vagonul restaurant, nu? Ca doar am platit bilet!.. Auzi, tu ai mai mers asa, fara loc?". Ma gandesc cu regret ca n-ar fi fost rau sa am niste leucoplast cu mine, m-ar fi ajutat in privinta gurii ei.  

La 19.20, incepe. A venit doar unul, mai intai. Scund, negricios, nasos, inconjurat ca o aura de un damf de vin acru si cu o mustata de proportii epice. Isi scoate caciula, arunca un “Davai! aici e liber?” si isi aseaza, fara a mai astepta raspuns, mai intai sacosa de rafie pe suportul de bagaje, apoi fizicul uscativ pe locul din fata mea. “Noi suntem de la tara, de la Vartoape! Mergem la oras, la Bucuresti!”. Zambesc de complezenta, intrebandu-ma despre care “noi” o fi vorba. 

Ma lamuresc in curand: pe usa vagonului incepe sa se scurga un suvoi nesfarsit de indivizi de varsta mijlocie, scunzi, negriciosi, murdari si, aparent, cu totii beti manga. Frenezie de activitate: ocupa toate locurile ramase libere in compartiment, isi paseaza unul altuia sacose de rafie, saci de panza si plase cu continut greu de identificat, urla din toti rarunchii ca sa se inteleaga desi, in inghesuiala, sunt la centimentri unul de altul, si in general creaza un haos de nedescris. Tipa cea vorbareata se facuse mica, mica de tot intr-un colt. Deja incep sa intuiesc mersul lucrurilor, asa ca imi fac loc printre nou venitii care nu apucasera loc si vociferau de pe culoar catre tovarasii lor asezati si ma duc sa caut alt compartiment in care sa stau.

Pana sa ma intorc, oamenii nostri deja varsasera vin rosu pe bancheta unde stateam si bineinteles, cativa stropi aterizasera si pe jacheta mea noua. Se stransesera in jurul baltoacei astfel rezultate si discutau aprins, parand ca evalueaza situatia. Ochelarista disparuse fara urma. Profit de confuzie ca sa-mi extrag rapid bagajele si sa ma mut intr-un compartiment de la capatul opus al culoarului, nu inainte de a-mi inabusi impulsul de a-i da in cap celui mai apropiat dintre ei cu geanta mea plina cu sarmale si cozonaci, ramasi de la ziua bunica-mii.

Vorbele ochelaristei se dovedesc profetice: nasul nu poate, bineinteles, admite ca eu sa stau in picioare pe hol la clasa intai, biletul meu neindreptatindu-ma decat la conditiile mai umile de pe holul clasei a doua. Ma duc, deci, la bar, si cer un suc cu care sa-mi fac de lucru pana la Bucuresti. Intre timp, zurbagii de adineaori se bulucesc pe langa mine, alungati de controlori catre vagoanele din spatele trenului.

Vagonul-restaurant e plin de lume: se pare ca nu fusesem singurul cu ideea asta. Imi arunc geanta in gramada de sub semnul cu “Interzis accesul in bar cu bagaje de mari dimensiuni” si ma grabesc catre singurul loc liber, aflat – fatalitate! – la masa domnisoarei vorbarete de dinainte. “Aaa, si tu ai plecat de acolo? Erau groaznici aia, nu-i asa? Ei lasa, macar asa stam si noi de vorba, sa treaca timpul!”. Dupa care purcede in a-mi povesti viata ei, din care nu am retinut decat fragmente triste implicand o copilarie cu prea putine jucarii si prea mult timp liber.  

Ajuns in Bucuresti gata ametit, m-am urcat din neatentie intr-unul din acele taxiuri de 7 roni/km, cu care ocazie am spart banii de cadou pentru ziua de nastere la care trebuia sa ma duc in seara urmatoare.