Metropotam rescrie: Romanul unui adolescent emo...adica, miop

Am trecut in clasa a cincea, sunt la fina granita intre spiritul pur si netulburat al copilariei si calvarul maturizarii. Imi vine sa plang doar cand ma gandesc la asta. Nimeni nu intelege de ce plang, de ce inca nu accept inevitabilul. Viata mea ar putea fi clar un roman. Daca as deveni depresiv... hmm, asa ar fi un roman depresiv. Viata mea este depresiva. Nimeni nu intelege. Viata mea, colegii mei... trebuie sa scriu un roman, trebuie.

Am facut o infectie la ultimul piercing. Parul nu se intinde cum trebuie. Ceva probleme cu fetele se ivesc la orizont. Nu reusesc sa le inteleg oriscat as fi de sensibil si de emotiv. Na, ca iar ma apuca plansul. Trebuie sa ma consult cu prietenul meu asupra problemei. Totusi degeaba apelez la ajutorul lor, asa cu multe fete cum sunt, sincer Robert pare sa aiba mai multe probleme decat mine. Dar nimeni nu intelege.

Jurnal de clasa

Un jurnal va fi un mediu propice pentru ca gandurile mele sa prinda un contur negru pe alb. La fel cum ochii mei au un contur negru pe albul fetei mele, asa si gandurile vor prinde viata in jurnal. Inca nu stiu daca sa folosesc chiar un creion de contur, inca ma mai gandesc. Desi asa ar putea fi ceva autentic emotional, inspirat de o inspiratie de moment cand prins in febra pregatirilor am simtit nevoia sa astern pe foaie cateva idei. Acum sa ma intorc la intins parul cu placa.

Intre Don Juani

Este evident ca sunt un neinteles. Nu pot decat sa ma simt superior fata de colegii mei. Nu este doar faptul ca sunt condus de o sete de cultura, ci ca mereu vad partea pe jumatate goala a paharului si inteleg mai bine decat ei nenorocirea- doar am experimentat pe parul meu vopsitul singur. Prin ochelarii mei cu rama neagra, groasa vad lumea mai clar decat ei. Ii port, mai mult pentru ca se potrivesc cu starea mea de spirit si cu imaginea mea de miop emo. Dar nimeni nu intelege.

Asta este, geniile sunt nefericite. Si femeile sunt de neintels si putin vulgare, cel putin Silvia care nu are capacitatea de a intelege moda hanoracelor cu cranii roz, esarfe mari cu dungi, tenesi in patratele si suvite neon. Inca cinci minute si se fac doua ore de cand am inceput sa ma aranjez.

Un prieten

Probabil ca un om ma intelege si pe mine. Dar doar la nivel superficial, Marcu are si el felul lui de a vedea lumea. Doar ca el se tine mai rocker decat mine, cu pletele lui lungi. Totusi viata este nedreapta, trista, singura, innorata si timorata. Nu, nimeni nu intelege. Ar trebui sa-mi mai fac o poza in baie, cu privirea trista, parul proaspat aranjat si ochii innegriti. Si asa nu am mai pus nimic in pagina de profil si lumea ma ignora.

Corijenta

Si scoala asta, cu materiile absurde si profesorii invechiti. Cred ca sunt toti niste comunisti cu idei indoctrinate. Dupa cum se uita la mine imi pot da seama ca prezenta mea ii stanjeneste. Ei zic ca este de la crucile de la gat, ochii si unghiile innegrite si lanturile care atarna amenintator pe langa sold. Cineva chiar a zis ceva despre bocancii mei cu tinte. Evident nimeni nu intelege. Invatatura asta fortata nu face altceva decat sa imi intareasca depresia, simt cum ma pierd in cercul vicios al melancoliei si al singuratatii.

Incep sa cred ca am ales gresit atunci cand vreau sa fiu bun la mate. Cifrele nu sunt un mediu propice pentru a ma putea exprima pe deplin, ceea ce caut eu sunt cuvinte pline de insemnatate care sa prezinte lumii intreaga mea suferinta, toate trairile mele intense si pasiunile mele, bine, depresiile mele. Dar nimeni nu intelege. Am vazut asta atunci cand spatiul meu intim a fost incalcat brutal de un om pus sa ne ofere calea cunoasterii. De unde, un tartor cu chip de om venit sa imi aduca si mai multa suferinta.

Vacanta

Scoala este facuta sa aprecieze pe cei care nu imbratiseaza cultura. Sau poate nimeni nu ma intelege. Ajuns acasa a trebuit sa ma prefac trist, sau, poate, sunt cu adevarat trist. Nu stiu, e greu sa iti dai seama cand esti trist daca esti tot timpul trist. MI-am mai facut un pierce, tot pe langa buza, dar pe partea cealalta.

Jurnal de vara

Ma sperii putin, am inceput sa sper dupa ceva. Si nu este vorba de paloarea fetei. Lucru care ma deprima, ma simt tot mai trist. Nici nu mai am chef sa scriu. Mai bine zac bosumflat in fata oglinzii, mi se pare ca nu arat indeajuns de trist. Am inceput sa iau in considerare  sinuciderea. Evadarea finala. Departe de viata asta chinuita. Nimeni nu intelege, totul e din cauza scolii. Din pacate nu pot fi si mai trist, am trecut.

Un an

Un an se sfarseste. Tristetea este inca aici, parul este ceva mai greu de aranjat, inca nu stiu unde sa imi mai fac un pierce. Ma simt singur, incep sa cred ca asa ar trebui sa ma simt. Ma apuca plansul. Imi revin, doar imi intrase bretonul in ochi. Sfarsitul este aproape. Il simt cum se apropie de mine. Iar ma aflu la granita dintre doua lumi si cand vad desconsiderarea din ochii lor ma doare mult, mult. Ma apasa o idee cutremuratoare, aici se sfarseste totul.

Final

Cine ar putea intelege tristetea salbatica a acestui sfarsit pentru totdeauna? Bine ca am avut un jurnal, acum o sa am de unde sa ma inspir desi inca mai simt durerea vie in sufletul meu. Acum mi se face si dor, de ce este lumea atat de rea? O ticalosie. Iar ma uit trist pe fereastra. Nimeni nu intelege.