Lord of the Dance la Sala Palatului

Prima oara - si a doua, si a treia, si a patra - cand am vazut show-ul Lord of Dance a fost la televizor. La televizor totul pare, in general, mai mare: scena, numarul de dansatori. Asta nu inseamna ca aseara, pe scena Salii Palatului, trupa nu si-a facut treaba bine. Sau ca publicul nu abia astepta sa ii vada. Ci doar ca, pe undeva, ma asteptam la ceva mai – sa-i spunem coplesitor.



Dar sa incepem cu vestile bune. Toti cei care erau familiari cu show-ul original al lui Flatley s-ar bucura sa descopere ca a ramas neschimbat, atat muzical, cat si coregrafic. Te bucuri ca un copil cand anticipezi: astia sunt buni, aia sunt rai, acum apare Morrighan, care il tenteaza pe Lord of the Dance, acum ii rup fluierul spiridusului, acum se dueleaza, ura, chiar cand ne speriasem putin, iata ca Lord of the Dance si-a recuperat centura, pfui, acum putem sa batem din palme pe Planet Ireland.

Trupa care a venit la Bucuresti a respectat in mare masura coregrafia initiala – pana si mimica si gesturile lui David McCabe (care a avut rolul principal) le-au reprodus extrem de fidel pe cele ale lui Flatley. Ne-a placut in mod special Katie Kerrigan, in rolul lui Morrighan, the temptress. Și dincolo de asta, faptul ca oricine ar interpreta rolurile principale, oricum show-ul te fura, si oricat de carcotas ai fi, tot bati din picior de la incepul pana la sfarsit pe muzica lui Ronan Hardiman.

 



Ce ne-a placut mai putin, insa, a fost senzatia de produs pe linia de asamblare. Pe de-o parte, show-ul este inca vandut cu numele lui Flatley, desi el nu mai danseaza in Lord of the Dance din 1998 (in ultimii ani a revenit, isi mai face aparitia prin spectacole, dar nu era greu de intuit ca totusi n-o sa-l vedem la Bucuresti). Iar asta iti creeaza niste asteptari mari, pe care, oricat de mult s-ar stradui, trupa nu le poate indeplini. David McCabe nu e Flatley, oricat de bine i-ar reproduce mimica si gesturile, iar intre el si dansatoarele din rolurile principale nu e chimia care exista in spectacolul original din 1996 intre Flatley si Bernadette Flynn (pe Stolen Kiss, de exemplu, aproape o saruta la sfarsit) sau Gillian Norris.

      

Breakout - aseara, la Sala Palatului si in 1996, la premiera din Dublin, cu Bernadette Flynn si Gillian Norris
Cumva, as fi preferat o abordare noua, care sa se potriveasca mai bine interpretilor, chiar daca ar fi fost mai putin familiara. Apoi, nu ne-au placut unele din costume  - pur si simplu pentru ca aratau ieftine - si perucile. Știm ca nu toate fetele au parul lung – dar am avut senzatia ca multe aratau ca niste papusi Barbie cu par de plastic – inclusiv interpreta lui Saoirse (personajul feminin pozitiv), care in multele ei momente solo ai prefera sa te concentrezi pe cum danseaza, nu pe intrebarea daca la urmatoarea pirueta o sa-i zboare parul cu totul.



Insa dincolo de toate astea a fost placut sa vezi, pe viu, o trupa de dansatori care isi face totusi treaba decent (tehnic, nu le-am reprosa nimic, ci doar la nivel de expresivitate), sa le urmaresti picioarele cum o iau o iau razna pe scena. De altfel, erau momente cand aproape ca numai la asta te uitai, la pantofii celor douazeci si ceva de dansatori care bateau ritmul la unison. Era aproape hipnotic.



Cineva reprosa ca tacanelile nu se auzeau live. Sau ca spiridusul nu canta live la flaut. Nu sunt sigura ca asa e, si sincer nici nu cred ca are importanta  – aseara nu ne-am dus la Sala Palatului pentru un concert de muzica live (desi am avut parte si de asta, si, ca veni vorba, mi-a parut rau ca n-am auzit Our Wedding Day si Suil a Ruin), ci pentru un spectacol de dans. Iar asta am primit, suficient de bine incat sa plecam fredonand si incercand sa imitam prin parcare pasii de dans, cu mainile la spate :)