Jurnalul realităţii (XXVIII) – A murit Regele? Vivat, crescat, floreat… Republica!

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

scris de C. D. Mocanu

„Copil, i s-a spus c-o să fie rege când o s-ajungă mare. A ajuns rege, dar mare n-a fost niciodată” – HM

Joi, 14 decembrie 2017

Urmând cursul firesc al efemerei noastre existențe pământene, Mihai I, Rege al României între 4 ianuarie 1926 – 8 iunie 1930 și între 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947, a plecat spre o lume mai bună, mai dreaptă, acolo „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

S-a pus astfel punct unei pagini din istoria României. Povestea monarhiei s-a sfârșit.

Tot ce urmează de aici încolo – altețe, principese, casă regală, ordine și medalii, proclamații către români…. – este o afacere privată, de familie în care statul nu are a se amesteca. A fost tolerant, poate prea tolerant, atât timp cât omul care a purtat haina ultimului rege era în viață.

La final, țara l-a onorat cum se cuvine. Și bine a făcut! Fără mânie și părtinire, urmând sfatul lui Tacitus, istoricii se vor ocupa de toate evenimentele care i-au marcat domnia, scormonind după adevăruri încă nespuse sau spuse pe jumătate. Monarhiștii pot fi liniștiți. Nu va reuși nimeni să-l scoată pe Regele lor din istoria României. Doar că vom ști mai multe despre el ca om și ca suveran. Atât! Odihnească-se în pace!

Ieri, 13 decembrie 2017, rămășițele pământești ale fostului rege au fost aduse din Elveția pentru a fi așezate în pământ românesc, la Curtea de Argeș. În jurul prânzului, am avut ocazia să urmăresc ceremonialul oficial la mai multe televiziuni. Cu o singură excepție, toate l-au prezentat cu decență și măsură. Una singură practică apologia monarhiei și a ultimului ei reprezentant. Televiziunea cu pricina transmite știri „care nu s-au întâmplat încă” și informații „cutremurătoare” împletind în mod parșiv adevăruri, uneori parțiale, cu minciuni stângace.

Prezentatoarea unei emisiuni din miezul zilei, altfel o foarte bună jurnalistă de investigație, și-a făcut numărul cu o față plouată, pe un ton trist, patetic, cu voce joasă de parcă ar fi fost nepoata defunctului, gata să-și plângă cunoscutul bunic. Mai avea puțin!

Ceea ce nu știe domnia sa, sau a uitat, este că scene similare s-au petrcut la moartea lui Iosif Visarionovici Stalin (5 martie 1953). Exaltați au fost, sunt și vor mai fi. La vremea aia nu eram născut. Tata și alți apropiați mi-au povestit cu lux de amănunte izbucnirile de jelanie pe care le considerau nepotrivite, exagerate, teatrale.

Cu totul altfel au stat lucrurile la dispariția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965).

Mă ridicasem, drăgăliță doamne, aveam unsprezece ani, și am fost martor la toate evenimentele. Mijloacele de informare (televiziunea, radioul, ziarele) le-au prezentat cu reținere, cu calm, cu sobrietate, cu demnitate, fără patetism. Trupul neînsuflețit a fost depus în sala mare de la parterul Consiliului de Stat (fostul Palat regal), exact unde acum se află sicriul ultimului rege. Ce ironie! Istoria se ține de glume.

Prin fața catafalcului au trecut multe, foarte multe mii de oameni. Oricât de ciudat pare azi, cu toate ticăloșiile săvârșite, Gheorghiu-Dej era foarte prețuit de către muncitori. Se bucura de simpatia și susținerea lor. Plecase dintre ei, a luptat și a pătimit pentru cauza în care credea, i-a scos din foame, din sărăcie și din mizerie oferindu-le șansa de a munci, de a câștiga bine, de a avea copii instruiți și educați, de a trăi omenește. În condițiile de atunci, nu era puțin lucru.

Nu știu cum s-a procedat în alte părți. La tata, la Uzinele texlile „7 Noiembrie” activitatea de producție s-a derulat normal. Personalul auxiliar și cel de la întreținere a primit o zi liberă pentru ca cei care doreau, să-și omagieze pentru ultima oară liderul. La mama nici măcar nu s-a pus problema. Și-au văzut de treabă.

Așa se face că l-am însoțit pe tata spre Piața Palatului. Era lume câtă frunză și iarbă. Coada începea de pe calea Victoriei, la intersecția cu Câmpineanu, din dreptul magazinului Romarta (fost Dragomir Niculescu – Coloniale, Calea Victoriei Nr. 60) și șerpuia ordonat, pe mai multe rânduri, prin toată piața. Mergea greu. Într-o oră am ajuns la Biserica Crețulescu. Pentru răbdarea noastră era prea mult și am plecat. În drum spre casă ne-am oprit pe Dudești, la Bufetul Ciocanul unde Mocanu senior a făcut cinste, de sufletul lui Dej, cu mici și cu bere.

Stând la coada aia imensă, pentru a trece timpul mai ușor, tata a început să povestească. În 1940, la vârsta de paisprezece ani, s-a angajat ca liftier la blocul Dragomir Niculescu (Banca Ilfov), după ce, mai bine de un an, a slugărit la un negustor de legume și fructe undeva pe Stada Nerva Traian la intersecția cu Micșunelelor. Împărțea cu un băiat de seama lui, Costică, tot liftier, o cămăruță sărăcăcioasă de la mansarda blocului. I-a legat pentru toată viața o trainică  prietenie. Administrația le mai asigura hrana, uniforma de serviciu și o sumă modestă de bani.

Cu bănuții astfel câștigați, tata își ajuta familia (mama și sora) fugită de prea mult bine dintr-o podgorie binecuvântată a Vrancei.

Își pierduse tatăl, fără să-l cunoască, când era foarte mic. Dumitru Mocanu, un sovejean mândru și-a apărat cu îndârjire dreptul de a fi împroprietărit, drept câștigat cu arma în mână la Mărăști și pe culmea Răchitașului. Conform legii, „păgubitul” era Apostoleanu, mare și cunoscut proprietar funciar, care nu l-a uitat. Câțiva ani mai târziu, într-o iarnă, unul dintre Apostoleni l-a împușcat pe Dumitru Mocanu.

Cazul a fost tratat ca accident de vânătoare, mortul a fost „tras pe Academiei” și apoi declarat vinovat. Singură, cu doi copii mici, fără niciun ajutor, șicanată și dușmănită de familia bărbatului ei care-i râvnea averea (casă bună, grădină, vie, pădure), Lucreția Mocanu și-a luat copiii, a lăsat totul în grija unui gospodar și a plecat să-și caute norocul prin București.

În blocul Dragomir Niculescu, aflat în buricul târgului, locuiau mulți dintre oamenii importanți ai vremii. Zilnic, un puști vioi, îmbrăcat în uniformă, vorbind în „dulșele grai moldovinesc” îi ducea în sus și-n jos cu liftul. Peste ani, băietanul de atunci ajuns la casa și la rostul lui, meseriaș priceput și harnic, familist devotat și grijuliu își amintea cu recunoștință de Alexandru Vaida-Voievod, țărănistul fost prim-ministru și președinte al partidului. Săptămânal, acesta îi dădea micului vrâncean câte o bancnotă cu valoare însemnată care îndulcea traiul unei familii chinuite.

O fi având tata motive să prețuiască monarhia?

Cred că nu.

Muncitorii îl apreciau pe Dej și pentru alt motiv. Liderul comunist n-a fost un molâu. Ăsta nu s-a ținut niciodată de fusta măsii. Avea vână. Chiar și atunci cînd punea la cale diverse  ticăloșii sau când ordona crime. După dispariția lui s-a aflat totul.

Așa cum se vor limpezi și chestiunile tulburi pe care, în viață fiind, fostul Rege nu a dorit să le lămurească convingător. Omul Mihai I nici atât!

Timpul și răbdarea transformă frunza de dud în mătase. Vom afla! Și așa cum o dovedește istoria, vom avea surprize.




Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Terasa mea preferata in 2017 este ...
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera