Întoarcere în Bucureștii studenției – Episodul 2

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

scris de Vlad Slavici

Început și sfârșit de an universitar.

Cluburi, baruri, terase, restaurante, cantine din preajma Politehnicii

M-am născut la Constanța în 1982. Acolo am copilărit și am locuit pană la sfarșitul liceului, în 2001. Dar în tot acest timp am avut o legătură strânsă cu Bucureștiul, dat fiind că bunicii mei paterni locuiau acolo, mai precis pe Str. Parfumului nr. 21, nu departe de locuința domnului Cristian Malide, deși probabil nu se cunoșteau. (Bunicii locuiau pe Str. Parfumului de la începutul anilor ‘70, dupa aproape 20 de ani petrecuți într-un bloc mic de pe Str. Sfinții Apostoli, probabil că nu foarte departe de locurile unde a copilărit Ando. Blocul unde-și aveau locuința în Sfinții Apostoli a dispărut ulterior, la demolările pentru construirea Casei Poporului.) O parte bună a vacanțelor de vară, precum și în întregime vacanțele de iarnă și de Paști le petreceam la București, la casa bunicilor.

Deci când am venit la București în 2001 pentru a începe facultatea veneam într-un loc familiar. În plus, recentele lecturi ale nuvelelor fantastice ale lui Eliade transformaseră Bucureștii, în ochii mei, într-un loc magic. Cel mai mare impact asupra mea a avut-o nuvela “Pe Strada Mântuleasa”, poate într-un fel și pentru că mergeam deseori la complexul alimentar de la Mântuleasa cu bunicul meu când eram copil. De aceea, nu e întamplător că primul club vizitat cu prietenii dupa ce am sosit la București (numit “Trinity”) se afla într-un beci de pe Strada Mântuleasa. Nu gåsesc nicio referință la el online, deci probabil că a disparut de mult timp, întocmai ca săgeata lui Lixandru din nuvela eliadescă. Venisem la București cu două săptămâni înainte de începerea cursurilor, ca să mă desfăt plimbându-mă pe frumoasele străzi ale capitalei singur sau cu colegii de liceu (căci, trebuie spus, trei dintre cei mai apropiați patru prieteni ai mei din liceu intraseră și ei la Automatică, deci gașca din liceu urma să fie împreună și în facultate. Al patrulea prieten apropiat intrase la ASE, deci nu foarte departe.) Știam Bucureștiul binișor dinainte, dar acum il vedeam cu alți ochi, de student și de major, și părea că o întreagă lume nouă mi se deschide în față. Capitala părea și mai frumoasă ca înainte, și adevărul este că dezvoltarea ei începuse să se accelereze.

Ajuta și faptul că încă eram în vacanță, cu grija examenului de admitere la facultate în urmă, și că frumos e în septembrie la București! (pentru a parafraza spectacolul Frumos e în Septembrie la Veneția, dupa o carte de Teodor Mazilu). Pentru un student fără griji, perioada 15 septembrie – 1 octombrie e specială și are un iz de suprarealism amestecat cu romantism. Motivul este urmatorul: studentul își mai amintește că, timp de 12 ani, acele două săptămâni marcau începutul anului școlar, cu anxietățile aferente și cu regretul recentei dispărute vacanțe de vară. Dar deși aceste reflexe sunt bine stabilite în mintea sa ca urmare a recenților 12 ani de școală, dintr-o dată studentul se vede liber pentru înca două săptămâni, în timp ce observă, plimbându-se pe străzi și trecând intamplător pe lângă clădirile liceelor, ceremoniile de începere ale anului școlar pentru elevi. Dar cursurile facultăților încep abia la 1 octombrie, iar asta aduce cu sine o multitudine de gânduri, și îl face pe student să se simtă atemporal, măcar pentru două săptămâni.

Când mă gândesc la acea perioadă de la sfârșitul lui septembrie, îmi vine în minte frumoasa melodie “Mai lasă-mă” a lui Nicu Alifantis, pe versurile poemului “Viața mea se iluminează” de Nichita Stănescu. Această perioadă de tranziție este un simbol al trecerii de la copilărie la maturitate, de la eternitatea reprezentată de vară la efemeritatea simbolizată de toamnă, de la lipsa de griji și exuberanța tineretii la preocupările si seriozitatea omului adult. De aceea eul liric imploră pe cineva (iubita sa? vara? tinerețea?, aici intervenind procedeul superb atât de folosit de Nichita Stănescu al cifrării poemelor sale în mai multe chei de interpretare) să mai rămână cu el, să îl mai lase să zăbovească în starea plină de beatitudine în care se află:

“Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.”

Eul liric știe că se află în perioada de tranziție atât de efemeră, de care însă își dorește să se agațe până la ultimul fir:

“Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.”

Sufletul studentului îi cere și el timpului să-l mai lase în acel teritoriu în care vara s-a terminat, dar vacanța continuă, în care poate să guste, în același timp, din oferta culturală de toamnă (deschiderea teraselor, a cluburilor, începutul stagiunii de concerte și de teatru), dar și din libertatea vacanței care a ramas.

Sfârșitul de septembrie este una dintre cele două perioade ale vieții studențești în care te afli într-o tranziție pe care alții nu o cunosc. Cealaltă este sesiunea de vară, care se termină spre sfârșitul lui iunie. Acolo este invers: dacă între 15 – 30 septembrie studentul se bucura de lipsa de griji pe care numai el o are (fiindcă adulții s-au întors din concediu, iar copiii s-au intors deja la școală), între 15 – 30 iunie studentul suferă, fiindcă trebuie să studieze asiduu pentru examenele din sesiune, în timp ce adulții își fac deja planuri de concediu (sau măcar ies seara pe la terase să se relaxeze după o zi de muncă), iar copiii au terminat deja anul școlar. În plus, verile bucureștene sunt calde (uneori chiar fierbinți), dar plăcute. Trebuie să stai în casă să studiezi pentru următorul examen, dar soarele îți dă ghes să ieși. Încerci uneori să-ți iei cursurile și să înveți în parc, dar îți dai seama repede că nu merge. Parcul are prea multe moduri de a te distrage.

Totuși, studentul mai are câte o jumătate de zi de respiro chiar și în sesiune: în zilele în care se țin examenele, restul zilei după terminarea lucrării este dedicat relaxării. Se știe că ziua următoare va da startul unui alt sprint de 4-5 zile către următorul examen. Pentru noi, studenții de la Automatică și Calculatoare, barul și terasa “Chez Gabi” de pe Bd. Iuliu Maniu era locul unde ne adunam la un suc sau o bere după efortul intens al unui examen în sesiune. Localul (care mai există și azi, renovat și extins) era bine plasat chiar vis-a-vis de facutate. Deseori jucam câteva meciuri de ping-pong în sala de jocuri, și mai rar biliard. Pe atunci nu mai erau alte localuri în apropierea Politehnicii pe Iuliu Maniu (deși în afara sesiunii facultatea avea un mic bufet la etajul 1, unde puteai să iei o gustare, un suc sau o cafea și să stai cu colegii la o șuetă în pauze).

Dacă voiai altceva decât “Chez Gabi” trebuia să mergi ori până la Facultatea de Electronică (între APACA și Leu), unde erau două opțiuni: cantina de la subsolul Facultății de Electronică (care era excelentă: aveau deseori sărmăluțe în foi de varză, mămăliguță și ficăței prăjiți) sau un local mai jigărit gen fast-food din curtea facultății, lângă clădirile căminelor din Leu, cunoscut printre studenți după numele “La jeg” sau “La fum” (ambele denumiri fiind apte). Cea mai populară mâncare oferită de “La jeg” se numea schnitzburger și era exact ce spune denumirea, un schnitzel cu o roșie și o frunză de salată între două chifle, la care studenții adăugau ketchup și muștar din belșug. Nu știu dacă acest local mai există, dar nu cred ca mai e în forma de pe atunci. Micul campus de la Leu a mai oferit, cel puțin pentru o perioadă, o sală cu câteva mese de biliard (contra cost) la etajul 1 al căminului de la intersecția Bd. Iuliu Maniu cu Bd. Vasile Milea.

Cam la aceeași distanță de facultate, dar spre Grozăvești, numărul de opțiuni creștea dintr-o dată: acolo era Str. Economu Cezărescu, un micro-univers parcă rupt din alt film, complet diferit de tot cartierul din jur. Ar fi interesant un istoric al zonei respective, poate colegii de la SimplyBucharest știu mai multe. Bănuiesc că acea stradă, împreună cu cele doua-trei din jur, erau ultima reminiscență a unui cartier de case vechi care era mult mai extins pe vremuri, înainte de a se construi campusul Politehnicii și toată zona industrială din jur. Am frecventat rar acea zonă, și mai ales în anii 4 și 5 de facultate. N-am fost acolo decât la restaurantul “Pui de Urs”, celebru pentru organizarea de evenimente, și o dată la “Shorley”.

Fără a ieși din campus, studenții puteau frecventa cantina de la etajul 5 din Rectorat, care era deschisă atât profesorilor, cât și studenților. Iar chiar lângă campus erau deschise porțile celebrului bar-terasă “Piranha”. Acest club binecunoscut s-a închis în Februarie anul acesta, deci înainte să înceapă pandemia în țară. Îmi amintesc câteva seri frumoase petrecute alături de prieteni la “Piranha”, consumând carafă după carafă din vinul casei (cel mai ieftin din meniu) și discutând fel de fel de subiecte, filosofând pe teme variate. Acele seri le asociez cu o altă melodie frumoasă a lui Nicu Alifantis, “Poştalionul”, pe versurile poemului “Buffalo Bill” de Radu Stanca, o altă creație care poate fi citită în mai multe chei de lectură:

“Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de vază şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.”

Dacă folosim prima cheie, poemul poate fi citit ca o narațiune în versuri despre o bandă de tâlhari din Vestul Salbatic care pune la cale jefuirea unei trăsuri. A doua cheie transformă narațiunea din western în aventură metafizică, în care banda de tâlhari caută să prindă însuși Timpul. A treia cheie, cea metaforică, arată că, de fapt, nu este vorba despre o aventură cu bandiți, ci despre o seară între prieteni în care speranța este că se va atinge acea stare de bucurie specifică acestor tipuri de întâlniri și care, măcar pentru puțin, va face timpul să pară că stă în loc:

“Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…”

Dacă mergem mai departe, până la Splaiul Independenței, intrăm în Regie, unde terasele și restaurantele abundă. Pe atunci, multe erau pizzerii (Pub 18, Pub 29, numite după camine: P18, P29), dar serveau și alte bucate, și, desigur, bere și vin. Iarna, vinul fiert din Pub 29 era la mare căutare. Când eram în anul 4, faimoasa Discotecă Maxx din Regie și-a deschis pizzerie la parter (avea și o terasă frumușică), și aceea a devenit pizzeria mea favorită din București. Nu știu dacă mai există ca restaurant, dar văd că discoteca încă există (sub numele Club Maxx).

Regia era plină de terase mai mici și mai mari, marea majoritate amenajate minimal, și multe dintre ele cu prețuri foarte mici. Clientela lor era, desigur, formată în mare parte din studenți, care nu-și permiteau să cheltuiască prea mult, dar cărora le plăcea sa iasă la terase. Câteva dintre aceste terase erau amenajate la intrarea în câte un magazinaș și nu aveau servire la masă: pur și simplu te ridicai de la masă, intrai în magazin, cumpărai o bere sau mai multe (depinde câți comeseni mai voiau un rând), plăteai și te întorceai cu sticlele înapoi la masă. Cam în felul în care a funcționat și terasa Argentin multă vreme vis-a-vis de Club A. Desigur, niciuna dintre aceste terase efemere din Regie n-a ajuns la nivelul de faimă al lui Argentin. Regia era (și poate mai este și acum) un loc unic în București, care emula într-un fel funcționarea unui întreg oraș: într-o zonă relativ mică studenții locuiau în cămine, aveau acces la o multitudine de terase, baruri, restaurante, câteva magazine alimentare, câteva discoteci, două cantine (R1 și R3, cu mancare destul de bună și la prețuri rezonabile; fosta R2 devenise discotecă, aproape de o fabrică de pâine la cotitura lui Vasile Milea dinspre Gara Basarab spre Grozăvești), o farmacie, un cabinet medical, o clătitărie de mare succes chiar la Splai (erau clătite din acelea mari făcute pe plită; nu la fel de bune ca cele din tigaie, dar mai rapide și acceptabile. Le știa toată Regia și deseori se făcea coadă acolo de trebuia să aștepți  jumătate de oră) lângă care era o altă pizzerie. Regia se continua cu Grozăveștiul, care era destul de similar. La marginea lor se ridica Carrefour Orhideea, care oferea studenților ce nu se găsea în micile magazine din Regie. Înspre Crângași, studenții aveau acces la piața de zarzavaturi și vreo două autoserviri.

Cu toate aceste facilități la o aruncatură de băț, mulți studenți nu ieșeau prea des din zona Regie – campusul Polithenicii. Când o făceau, de obicei calătoreau cu autobuzul 601 până la Universitate, unde se deschidea o altă lume, despre care vom vorbi într-un episod viitor.

Citiți primul episod




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera