Interviu: trenSformers

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
N-am avut norocul sa-i intalnim pe cei de la trenSformers direct pe tren, in plin happening, dar aflasem de pe bloguri despre actiunile lor si am inteles ca e vorba despre un fel de un teatru invizibil si comunitar, in care un grup de artisti ii provoaca pe calatori sa comunice unii cu altii, sa interactioneze, sa depaseasca unele bariere - de data asta, prejudecatile regionale - si sa se cunoasca mai bine. Pare o chestie fun, de fapt, din povestirile celor trei se pare ca asa a si fost, dar in acelasi timp are si niste straturi serioase, descoperite mai ales cand au inceput sa se arunce in discutie si termeni grei, din domeniul antropologiei sau al filosofiei.

TrenSformers TrenSformers
trenSformers este un proiect de investigatie si interventie artistica pe trenuri si in halte. El se desfasoara an august 2009 pe relatia Cluj – Bucuresti. trenSformers isi propune sa descopere activ diferentele regionale si sa provoace mecanismele perceptiei sociale. Principiile trenSformers sunt: creativ, participativ, colectiv si egalitate informationala.trenSformers este un proiect tangaProject independent si gratuit. trenSformers sunt:  Paul Dunca, Zoe Olaru, Ioana Paun, David Schwartz, Constantin Vica. oricine poate fi trenSformers.

Cum a inceput proiectul trenSformers?

David Schwartz: De la un articol de pe site-ul Realitatea, gasit de Ioana Paun, colega mea din tangaProject, despre cum in ziarele din Cluj bucurestenii sunt numiti "mitici", pe care mi l-a aratat si mie. Sub articol erau sute de comentarii ale cititorilor. Ioana e din Cluj, a facut scoala in Bucuresti, eu sunt nascut in Bucuresti, dar am umblat mult prin Cluj si am locuit un timp la Timisoara, si ne-a surprins agresivitatea mesajelor de acolo, asa ca ne-am gandit sa facem ceva prin care sa punem in discutie aceste lucruri. Nu ne-am propus neaparat sa schimbam mentalitati, in Muntenia si in Ardeal traiesc in total vreo 15 milioane de oameni, era imposibil sa vorbim despre schimbari, cel mai important a fost pentru noi sa descoperim ceva despre toate astea, sa documentam aceste diferente. Pasul urmator a fost sa gasim o solutie ca sa prindem si oameni din Cluj, si din Bucuresti, si asa ne-a venit ideea cu trenul, plus ca in tren puteam sa urmarim si cum interactioneaza unii cu altii. De aici lucrurile s-au dezvoltat in alte directii, i-am implicat si pe ceilalti si proiectul a devenit colectiv.

Constantin Vica: N-am avut deloc scopul de a schimba ceva, e o interventie si o investigatie. O cautare. E un proiect in beta.

Si daca ar fi sa-l delimitati teoretic?

C.V.: Demersul nostru se poate formula ca reconstructie a spatiului social, transformarea trenului din non-spatiu sau non-loc in spatiu public. Conceptul de non-loc ii apartine lui Marc Augé si a fost reluat de Zygmunt Bauman, care spune ca trenul e un non-loc fiindca nu ofera spatialitate corpului, pentru ca pe tren esti un calator in tranzit, indistinct de ceilalti calatori. Dar cand noi am pus calatorii fata in fata, ei nu mai erau indistincti, se crea un loc de discutie, unde oamenii inserau cat mai mult input, dar si preluau input-ul altora.

Cati ati fost in total?

D.S.: Am fost cinci oameni care am lucrat efectiv: eu, Ioana Paun, Constantin Vica, Paul Dunca si Zoe Olaru, care s-a ocupat de partea vizuala si care a facut tot ce tine de grafica, de la digital pana la cusut. Si au mai venit cu noi cativa bloggeri si jurnalisti.

C.V.: A mai fost cu noi si Kevin Molin, prietenul Ioanei, caruia la inceput i-a luat un pic pana sa intre in joc, fiindca noi vorbeam in romana, insa el prindea foarte bine, iar in ultimele zile a inceput si el sa vorbeasca cu oamenii, sa faca jocuri si conversatii.

Paul Dunca: Plus ca au mai fost tot felul de oameni care ne-au sprijinit, care au venit cu ceva la proiect si carora le multumim pe aceasta cale. De exemplu, bunica Ioanei, care ne-a gatit in timpul workshop-ului de zece zile pe care l-am facut la Cluj, la Ioana acasa, la Zoe si la alti prieteni, cand am stabilit ce urma sa facem pe trenuri si am dezbatut tot felul de lucruri. Pe mine m-a ajutat faptul ca am stat aproape doua saptamani la Cluj, fiindca eu n-am nici o problema cu povestea asta Ardeal-Muntenia si nu stiam prea multe despre asta.

Ai mei sunt din Maramures si am auzit de nenumarate ori la maica-mea expresia "vai, regatenii", dar niciodata n-am inteles care era problema. Iar acum, vorbind cu atatia oameni pe tren, cu tot felul de cucoane, care mai de care mai simandicoase, mi se pare ca incep sa inteleg si cumva imi place ca ai mei sunt din Ardeal. Plus ca a fost important sa stam acolo pentru ca am vazut pur si simplu cum sunt oamenii, cum traiesc, cum mananca, ce fac cand ies in oras etc.

Ati avut vreo sponsorizare?

D.S.: Nu tocmai. Am facut rost de un fel de sponsorizare de la ai mei si deocamdata am preferat sa facem asa in loc sa raportam toate cheltuielile marunte. Sunt doua posibilitati: fie sa asteptam o finantare si sa nu facem nimic intre timp, fie sa puna fiecare ce are – unul bani, altul casa, altul firma la care lucreaza – si sa facem ce putem.

Paul Dunca Constantin Vica David Schwartz
Paul Dunca                                                          Constantin Vica                                             David Schwartz

CFR-ul nu v-a sprijinit nicicum?

D.S.: Cei de la CFR ne-au dat hartia de parteneriat si ne-au dat voie sa facem acest proiect pe trenuri, pentru ca ei pentru chestii de genul asta cer chirie.

C.V.: Biletele ni le-am platit singuri.

P.D.: Iniţial trebuia sa facem mai multe drumuri Bucuresti-Cluj si retur, asa ca ii tot sunam si ne-au spus ca tocmai le mai ceruse o asociatie de handicapati bilete gratis si n-au putut sa le dea nici lor, asa ca nu ne dau nici noua. Plus ca tocmai le taiasera niste subventii de la guvern si alte lucruri de felul asta. CFR e in faliment, nu mai ia bani de la stat, deci cumva ii intelegem. Mai ales ca vrem sa mai facem parteneriate in continuare.

Care a fost framework-ul general?

P.D.: Ideea era sa fim un fel de stewarzi ai trenului, de aici si esarfele. Iar esarfele au o poveste a lor: le-am luat pentru Kostea si David, ca fusese ziua lor, am intrat intr-un second hand, am gasit aceste esarfe foarte ieftine, le-am luat doua lor, mi-am mai luat si mie doua, si dup-aia m-am gandit ca e foarte tare sa le folosim si pe tren. De dragul artei am si pierdut prima transa de esarfe, pentru ca la Ciucea, dupa ce terminaseram interventiile, am legat toate esarfele si le-am scos pe geam asa legate sa le filmam din fiecare compartiment, numai ca eu le-am scapat; Ioana filma si la un moment dat a vazut cum esarfele isi iau zborul.

Asa ca am luat altele. Noroc cu second-hand-urile din Cluj, mult mai ieftine decat cele din Bucuresti.  Deci, am mers pe ideea ca suntem niste entertaineri, eram mereu zambitori si draguti si chiar ne facea placere sa facem toate astea, dar am incercat sa ridicam si niste probleme, pentru ca nu era vorba doar de entertainment, voiam sa lansam o provocare, sa stimulam indoielile sau diversitatea. Plus ca aveam si o papusa Ken pe care o puteam da copiilor sa se joace cu ea in timp ce noi vorbeam cu parintii. I l-am si dat unui baietel sa se joace cu el si maica-sa i-a zis imediat: "Draga, spune-i ca tu esti baiat, tu nu te joci cu asa ceva".

C.V.: Daca ar fi sa punem o eticheta, ar fi o interventie despre diversitate.

Cum se desfăşurau practic intervenţiile voastre?

C.V.: Hai sa va povestim o intrare in tren, ca sa vedeti cum cream frame-ul. Dupa ce faceam cu esarfele, la plecarea trenului, si era clar ca oamenii ne vazusera si se gandisera "uite niste ciudati", ne aliniam – de obicei nu eram niciodata mai putin de sapte, iar cei mai multi am fost 12, cand au venit cu noi si bloggerii – si traversam tot trenul, cu insignele facute de Zoe si cu esarfe, salutam lumea, spuneam cine suntem si ce facem si incepeam sa vorbim cu ei. Plus ca am ajutat oameni sa coboare din tren, am avut grija de copii etc. Dupa ce faceam chestia asta de introducere, incepeam sa abordam oamenii.

Aveam mai multe metode: una era un chestionar-fulger, care n-are nici o relevanta sociologica si care era menit sa-i starneasca pe oameni, iar alta era sa le aratam niste cartoane pe care scriseseram intre ghilimele cateva citate de pe forumul Realitatea, de la articolul pomenit – o metoda ceva mai incisiva. Oamenii se incingeau, incepeau sa vorbeasca, apoi treceam la pasul doi cu cei care erau dispusi sa vorbeasca si care erau mai putin analitici, fiindca erau si multi care spuneau ca nu trebuie sa generalizam, ca lumea nu e asa, ca suntem romani toti. Cei mai tineri de exemplu erau mult mai critici si nu prea puneau botul la generalizari.

D.S.: Trebuie spus ca toate datele pe care putem noi sa le strangem din explorarea asta subiectiva sunt irelevante sociologic. Dar ce e bun la chestionarul asta e ca pe cei mai agresivi ii starneste, asa ca poti sa legi discutii, sa dezbati, iar pe cei care sunt mai moderati ii face sceptici la generalizari si poti sa pornesti discutia cu ei din partea cealalta.

P.D.: Pe forumul Realitatea era o chestie pe care am pus-o pe unul dintre cartoane si care a perturbat multa lume, mesajul ca: treizeci la suta dintre bucuresteni sunt ardeleni.

D.S.: Mai mult decat atat, se pare ca Bucurestiul e a doua capitala dupa Budapesta care are cei mai multi maghiari: vreo doua sute de mii de bucuresteni sunt maghiari.

C.V.: Apropo de asta, mai faceam un joc: eram trei persoane, doua vorbeau, alta nu, si cei doi ii invitau pe cei din vagon sa-i construiasca identitatea celui din mijloc, de la nume pana la preocupari, iar timp de zece minute oamenii isi adorau personajul – Pygmalion pe fata. Si atunci incepeai sa bagi chestii perturbatoare in mesajul lor – intre timp aflai de unde sunt oamenii – si le spuneai: "Personajul nostru uraste ardelenii pentru ca crede ca sunt nespalati". Oamenii se revoltau, "nu se poate, trebuie sa-l convingem ca nu e asa", iar unul dintre ultimele argumente la care apelau era ca "toti suntem romani".

P.D.: Dar opiniile astea preluate de pe forum, pe care le-am pus in ghilimele, au fost gandite tocmai ca sa faca parte dintr-un happening. Ideea era ca oamenii sa inceapa sa vorbeasca. Iar atunci le explicam ca nu sunt parerile noastre, ca le-am gasit pe un forum.

Aţi întîlnit şi reacţii negative – la camera de filmat, de exemplu?

P.D.: Au fost mai multe tipuri de reactii, erau oamenii care vor sa fie staruri, dar mai era si reactia "nu ma filma", iar acestora trebuia sa le explici ca nu-i dai la televizor; unii isi doresc sa fie la televizor, altii se bucurau ca nu eram de la televiziune.

Momente awkward?

C.V.: Au mai fost, de exemplu cand voiam sa intram intr-un compartiment si un tip tinea la usa si tot zicea "No, no, go away", ma si intrebam, ce dracu’ vorbeste asta engleza pe personalul de Ciucea? Pana la urma, dupa ce am intrat, am aflat că domnul se intorcea cu doamna din Statele Unite dupa nu stiu cati ani si, cand el a iesit, doamna si-a cerut scuze, ne-a spus ca se panicasera, ca stiti, Romania, ca de fapt e foarte dragut ce faceti.

Bănuiesc că aveţi foarte mult material, chiar scriati pe blog „avem tone de material şi nu avem ce face cu el”.

D.S.: Avem interviuri, o mare parte pe reportofon, filmari, fotografii cu jocul cu hainele, plus ce ne-a ramas noua dupa acest lucru.

Acum proiectul s-a încheiat?

P.D.: Cata vreme exista trenul Bucuresti-Cluj, nu se va incheia niciodata.

C.V.: Toata reteaua de cale ferata din Romania are unsprezece mii de kilometri, e imensa, sunt atatea regiuni, atatea straturi, deci daca o sa aplicam pentru o finantare - si trebuie sa aplicam, ca ne-am simtit prea bine ca sa nu continuam – va trebui sa luam totul bucata cu bucata si poate se va putea vorbi de o comunitate in cativa ani, comunitatea celor care practica trenSforming.

TrenSformers

De la trainspotting la trenSforming. Ce urmeaza? Care e produsul finit?

C.V.: Tu te referi la un produs post-eveniment, dar sa nu uitam ca un produs e chiar evenimentul, interstitiul social creat timp de 2-3 ore in care oamenilor li se perturbeaza realitatea, lor le place, intra in joc si construim impreuna o alta realitate, noi le oferim doar cadrul. Nu le spuneam cum trebuie sa se raporteze la toate astea, nu era un curs de educatie civica, le spuneam doar sa se exprime.

D.S.: In etapa asta vrem sa organizam tot materialul si apoi sa facem un fel de expoziţie sau o instalatie – dupa ce vom avea tot materialul ne vom gandi la forma cea mai potrivita. Ideea sa facem cel putin doua evenimente, unul la Bucuresti, altul la Cluj. Al doilea pas ar fi sa cautam o finantare pentru anul urmator, iar vara viitoare sa ne plimbam prin toata tara, inclusiv prin Moldova, mai ales ca exista trenul acela, Timisoara-Iasi, caruia i se spune "trenul groazei" si care face 18 ore, plus un Suceava-Craiova, Constanta-Timisoara, ceva de felul asta.

Ar fi tare sa faceti expozitii in salile de asteptare.

C.V.: Ne-am tot gandit cum sa facem. Ideea ar fi sa ducem mai departe metoda si principiul de a recastiga spatiul public al trenului, care e si nu e public, pentru ca tine de o societate nationala cu propriile reguli, dar e si un non-spatiu, pentru ca e un spatiu de tranzit, n-ai nici o legatura afectiva cu el, dar noi cumva facand asta deja am creat un spatiu public. Nu in sensul ca am fi facut acolo arta strazii, ca nu ne-am dus peste oameni sa le dansam sau sa-i obligam sa participe, am pastrat limita intimitatii si i-am lasat sa intervina exact in masura in care au vrut s-o faca.

Ziceati ca au venit si niste bloggeri cu voi. Care?

C.V.: Niste bloggeri din reteaua noastra sociala: Matei Schwartz, fratele lui David, Miron Ghiu si Andra Matzal, care sunt cu totii jurnalisti, si Andrei Ionita cu Tania Cucoreanu, de la Veioza Arte. Ei au filmat totul. N-am vrut sa facem un tren cu jurnalisti, pentru ca ni s-a parut ca falsifica momentul. Plus ca era vorba de niste oameni care sa puna un input artistic egal cu al nostru. Pentru noi era mai important ca scriam pe blog, era o abordare mai personala decat cea jurnalistica obisnuita. Daca ne apropiam de tabloidizare, dadeam in "Borat". Era foarte simplu sa faci asta si era si useless. Si n-ar mai fi fost pentru oamenii din tren.

Selectii din interviul realizat in numarul 27 (august-septembrie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
Blogul revistei

sigla





Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera