Interviu: scriitorul spaniol Ray Loriga

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Daca nu-l stii si-l vezi band o bere la Motoare, asa cum a facut doua nopti la rand, si discutand relaxat in engleza cu tatuajele de pe maini la vedere, vei fi mai mult decat tentat sa crezi ca este chitaristul vreunei trupe straine ce a prins cateva ore de plimbare prin Bucuresti inainte de concertul din Control. De fapt, este vorba de scriitorul spaniol Ray Loriga, care a ajuns prin Bucuresti cu ocazia lansarii traducerii in limba romana a romanului sau Eroi si pe care am avut norocul sa-l cunoştem si sa purtam cu el discutii lungi si placute despre tot felul de chestii, de la literatura, la politica si chiar fotbal - avand in vedere ca am vazut impreuna finala Champion’s League dintre Manchester si Barcelona la sfarsitul careia Ray i-a dat un sms lui Josep Guardiola, antrenorul Barcelonei pentru a-l felicita.

Ray Loriga Ray Loriga

Ray Loriga este scriitor, scenarist si regizor spaniol in varsta de 42 de ani, nascut la Madrid. La inceputul anilor '90 a publicat in reviste spaniole underground, facand parte din La Movida madrilena, si a debutat in 1992, cu romanul Lo Peor de todo, tradus in numeroase tari din Europa si i-a castigat faima de reprezentant al Generatiei X. In 1993 a publicat Eroi, in anul urmator un volum de povestiri, Días extraños, iar in 1995 un alt roman, Caídos del cielo. In 1997 semneaza doua scenarii de film, pentru Carne trémula (1997), in regia lui Pedro Almodóvar, şi pentru La pistola de mi hermano, pe care l-a si regizat, adaptare dupa romanul sau, Caídos del cielo. In 1999 revine pe scena literara cu romanul Tokio ya no nos quiere, publicat in limba engleza, apoi cu romanele Trífero (2000), El hombre que inventó Manhattan (2004), Ya sólo habla de amor (2008) şi o povestire pentru copii, Los indios no hacen ruido (2006). A scris scenarii şi pentru filmele Todos los aviones del mundo (2001), El séptimo día (2004), Teresa, el cuerpo de Cristo (2007) si La mujer del anarquista (2008). In 2007 a publicat volumul de povestiri si articole Días aún más extraños.
Are doi copii si in prezent locuieste la Madrid, dupa ce cativa ani a locuit in Manhattan. Il gasiti si pe myspace..

In primul tau roman, Lo peor de todo, pe care inca nu l-am citit, se spune ca este vorba despre un adolescent care lucreaza la McDonald’s, intr-o societate care se misca repede si se adapteaza consumismului. S-ar putea spune ca acest roman are si o latura de critica sociala? Pntru ca asta se simte putin si in Eroi, atunci cind vorbesti, in trecere, de copii care se plimba printre bombe si despre copii care sufera de foame?

Probabil ca da, dar in mod ciudat cred ca ma revoltam impotriva propriei mele clase sociale. Pentru ca eu provin dintr-o familie dintr-o clasa sociala inalta. Nu e o familie bogata, dar e formata din militari, preoti – am doi veri de virsta mea care sint preoti –, as putea spune ca background-ul meu este o familie nobila, fara bani, dar cu multa clasa. Un fel de "noi sintem mai buni decit ceilalti". Am urit din tot sufletul atitudinea asta. Am urit ideea de clasa si felul in care se uitau ei de sus la alti oameni, asa ca m-am revoltat impotriva propriei mele clase.

Era si un context politic in acel moment in Spania, fiindca, din cite stiu, dupa moartea lui Franco a existat o miscare durabila de orientare spre socialism.

Da, genul asta de miscare exista pretutindeni in rindul oamenilor inteligenti, e o miscare care te impinge inspre idei sociale. Nu as numi-o socialism, ci intelegere sociala.

Sau umanism.

Exact, umanism. Clasa nu reprezinta nimic in mintea unui om destept, as spune eu. Sau cel putin n-ar trebui sa reprezinte. Dar de cele mai multe ori ea se face simtita. Eu nu mi-am propus s-o darim sau s-o distrug, dar era o lume pe care n-o intelegeam si ale carei idei nu le impartaseam, asa ca am vrut sa scap de acolo.

Crezi ca aspectul moral al unei povesti este important, crezi ca ar trebui sa fie subversiv sau ca tu doar iti spui povestea si asta e, fiecare poate sa creada ce vrea despre ea?


Nu vreau sa tin predici nimanui. Citindu-l pe Bukowski, eu nu sint acela care predica, ci acela care se roaga. Tot ce facem are o morala pina la urma. Ideea care sta la baza unei alegeri intre doua lucruri este pina la urma una morala.

E raspindita si ideea ca literatura nu trebuie sa fie critica la adresa sistemului sau a societatii, ci sa fie un fel de amuzament superior, sa se ingrijeasca doar de estetica.

In zilele noastre asa este, insa in trecut literatura obisnuia sa fie o arta. Acum a devenit divertisment. Exista o latura negativa a divertismentului, dar exista si nenumarate moduri de a distra pe cineva. Sint doua chestii diferite. De exemplu, sexul este divertisment, iar multi oameni aleg sa faca sex in diferite moduri. Adica, unii prefera piticii, altii animalele, altii prefera barbatii, chiar daca sint barbati, unele femei prefera femeile, iti poate placea asa sau altfel, exista atitea cai de a aborda aceeasi experienta. Literatura a fost dintotdeauna dublata de divertisment, asa s-a petrecut cu toate artele. Cel mai plictisitor lucru e sa traiesti fara arta. Dar felul in care faci acest lucru si preferintele oamenilor pot varia atit de mult incit e nevoie de o panorama larga ca sa le poata cuprinde pe toate. Nu cred ca literatura ar trebui sa fie doar istorica sau doar politista sau asa si pe dincolo, toate tipurile au locul lor.

Dar, cel putin in Eroi, eu am simtit un echilibru intre divertisment, poezie si morala.

Eu cred ca o carte ar trebui sa fie ca o salata. Are nevoie de tot felul de chestii pentru a fi o salata, ceva picant, ceva dulce, ceva crocant. Asa ca faci chestii din tot felul de alte chestii. Intotdeauna ii sfatuiesc pe scriitorii mai tineri sa nu scrie doua pagini fara sa bage o poanta. E o reteta care nu da gres niciodata.

Ray Loriga Eroi

In timp ce scriai Eroi erai un scriitor in devenire, dar eroii personajului din carte nu sint scriitori, sint rock staruri. E un fel de a transmite lumii literare ca ar trebui sa acorde mai multa atentie culturii pop?

Da, dar nu chiar in modul frenetic pe care il practica mass media din zilele nostre, ci mai degraba in ce priveste relatia adolescentilor cu idolii lor, care sint pentru ei o familie alternativa. Sint oameni care iti sint alaturi si care-ti sint apropiati, de multe ori mai apropiati decit iti este propia familie, care au devenit un fel de familie subtila si paralela pentru tine, chiar daca una imaginara. Am ales acest tip de arta, muzica, in detrimentul dansului, al arhitecturii sau al literaturii, pentru ca mi se parea ca, atunci cind cresc, copiii nu au decit albume de muzica, asta si inainte de computere. Toata averea lor era colectia de albume de muzica.

Poate si cartile.

Da, dar din diverse motive copiii de atunci nu prea citeau. Eu citeam, dar ceilalti nu prea. Asa ca m-a hotarit sa surprind acest sentiment pe care il au pustii care nu fac nimic altceva toata ziua, asa cum le spun parintii: „Cum poti sa stai toata ziua si sa asculti muzica aia data tare?”. Parintii au impresia ca pustii nu fac nimic, dar gresesc, pentru ca mintea lor lucreaza, e un intreg proces interior. Despre asta am vrut sa vorbesc. In alte carti vorbesc despre lucruri total diferite, dar in asta am vrut sa vorbesc despre ce face un copil in camera lui toata ziua. Ei, bine, se gindeste, viseaza, crede.

E si o parte din adolescenta ta acolo?

Nu prea. De fapt, eu am crescut ascultind mai mult jazz decit rock. Sigur ca am ascultat si rock, dar nu prea mult.

Dar nu ai mentionat acest lucru in carte.

Nu, pentru ca am ales o alta perspectiva. Cartea nu e neaparat despre muzica, ci despre cum atunci cind cresti esti singur cu muzica ta. Am vrut sa folosesc toate aceste icon-uri pentru adolescenta pop a unui pusti. Asa ca am mentionat trupele de care vorbeste toata lumea. Eu mi-am petrecut mult timp in adolescenta citind si scriind, dar nu am spus nicaieri ca personajul ar fi scriitor. E un eu fictional.

In Eroi spui o poveste intr-o maniera neobisnuita, in doze mici, ca niste pastile. Ai simtit ca aceasta abordare stilistica era mai fidela starilor pe care voiai sa le redai?

Da, cred ca da. Asa cum spuneam, tot ce scrii tine de o decizie pe care o iei. Lucrul normal ar fi sa nu scrii nimic. Dar odata ce te apuci sa scrii, faci diferenta. E ca si cind ai gati, trebuie sa stii cind si ce sa pui. Trebuie sa folosesti anumite instrumente, sa alegi ingredientele - la fel se intimpla si in scris. Cind m-am apucat de cartea asta am vrut sa ating acest sentiment de a creste fara sa stii de ce si incotro te indrepti. Iar aceste sentimente sint haotice, nu sint niciodata puse intr-o ordine. E un fel de memorie aleatorie a lucrurilor. Si treci foarte usor de la euforie la depresie, asta a fost sentimentul meu atunci cind am crescut. E ca si cind ai fii un calaret, dar nu stii numele calului si nici nu prea poti sa-l strunesti, tot cazi de pe el si tot incerci sa te ridici la loc in sa. Am vrut sa transform acest sentiment intr-o carte. Iar forma in care am scris-o are legatura cu forma in care am vrut sa fie simtita. N-am vrut sa spun povestea cuiva care crede ca greseste si asculta muzica, pentru ca asta s-ar fi indepartat prea mult de subiect. Uneori vrei sa te indepartezi de subiect, dar in acest caz am vrut sa ma afund in mintea tipului astuia.

Si ai folosit cumva si insemnari de cind erai tu adolescent?

Nu. Cartea asta a fost un fel de experiment. Mai scrisesem o carte inainte, aceasta era a doua. Ideea era sa ma inchid intr-o camera si sa ies de acolo cu o carte scrisa. Am luat toate albumele de muzica si toate drogurile pe care am putut pune mina si carora sa le fac fata si am incercat sa ma intorc la experienta de atunci si sa notez toate lucrurile pe care le traiam. Era ca si cind as fi jucat un joc. Nu ca n-as fi avut antrenament. Fiindca trebuie sa te antrenezi inainte sa joci jocul. Dar odata intrat in joc, trebuie sa joci dupa ureche. Improvizezi, joci orice iti vine atunci.

Cit timp ai stat inchis in camera?

Cred ca am facut primul draft in doua luni, care mi s-au parut cit patru ani, pentru ca eram in marea parte a timpului pe amfetamine, deci nu dormeam prea mult. Parea o vesnicie si in acelasi timp o secunda. Imi cam pierdusem notiunea timpului. Apoi m-am asezat la o masa, fiind treaz sau, ma rog, aproape treaz, si m-am apucat sa-mi cizelez textul. Acestea fiind spuse, trebuie sa adaug ca nu recomand drogurile celor care vor sa se apuce de scris, dar daca scrii despre droguri, s-ar putea sa te ajute. Nu ajuta in procesul scrierii, dar eu am vrut sa scriu exact despre aceasta experienta.

Suna un pic cu ce a facut Johnny Depp inainte de a-l juca pe Hunter S. Thompson in Fear and Loathing in Las Vegas.

Da, cunosteam opera lui Hunter S. Thompson si pe cea a lui William Burroughs si am vrut sa incerc exact experienta aceea. Acum nu ma mai ocup de asa ceva pentru ca sint prea batrin si prea obosit, la mine nu mai functioneaza. Iar mintea mea se duce in aceleasi locuri tot timpul, deci probabil ca as ajunge sa scriu aceleasi lucruri. Nici nu e prea sanatos, am doi copii, in viata mea nu mai exista loc pentru asa ceva. Nu poti pune scrisul in relatie cu alcoolul, dar foarte multi scriitori beau. Imi amintesc ca la un moment dat l-am intrebat pe un prieten de-al meu, un foarte bun poet, mult mai batrin decit mine, care venea dintr-o alta generatie de poeti care chiar beau la greu, si imi amintesc ca intr-o zi cind eram prin Ohio la un festival de literatura si beam inca de la sapte dimineata, l-am intrebat: „De ce crezi ca bem atit de mult?”. Iar el mi-a raspuns: „Poate pentru a-l omori pe omul acela din noi care ne opreste sa scriem”. Dar eu i-am spus ca noi doi sintem niste scriitori deja cunoscuti, ca am reusit, l-am omorit. Iar el mi-a zis: „Sa nu ai incredere niciodata in individul ala, s-ar putea sa se intoarca oricind”. Ma rog, ideea e ca e ceva in tine care-ti spune ca scrisul nu este cea mai buna metoda sa cistigi bani, ca de fapt ar trebui sa faci altceva, ca nu ajungi nicaieri cu scrisul, dar mai e ceva in tine care-ti spune sa lasi naibii chestiile astea, la naiba cu toate, du-te si scrie – si de obicei cel care zice toate astea e cel beat. Desigur ca exista si scriitori excelenti care nu beau. Insa pentru unii dintre noi este necesara acesta impingere de la spate.

Cum de ai ajuns sa traiesti la New York?

Fosta mea sotie lucra pe atunci cu trupa Sonic Youth, pregateau un album, de fapt au inregistrat impreuna trei albume, asa ca ne-am hotarit sa ne mutam acolo. Este un oras foarte frumos, m-am plimbat mult prin el si am fost publicat in State. Asa am ajuns sa stau acolo sase ani. M-am intors la Madrid la un an dupa 11 septembrie.

Cititi si recenzia la cartea Eroi
Cititi cum a fost la lansarea cartii Eroi

Noua literatura                              

Selectii din interviul realizat in numarul 25 (iunie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu, tradus din limba engleza de Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.ro




Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ce fructe va place sa mix & match in iaurt?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera