Interviu: scriitorul spaniol Andrés Barba

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
Dupa lansarea traducerii romanului Sora Katiei in limba romana (de catre Luminita Voina-Raut), ne-am intalnit cu scriitorul spaniol Andres Barba, pe terasa hotelului la care era cazat, pentru a-i lua un scurt interviu din care sa aflam ceva mai multe despre el si despre cartile sale. Iata cum a decurs totul.

Andres Barba

Andrés Barba, 33 de ani, scriitor spaniol, licentiat in filologie spaniolă şi filosofie al prestigioasei universitati madrilene Complutense şi, pana de curand, profesor acolo. A debutat la 22 de ani, in 1997, cu romanul de mici dimensiuni El hueso que más duele, care a primit premiul Ramón J. Sender. Barba este autorul a noua volume, majoritatea premiate: La recta intención (2002) este al treilea volum, compus din patru nuvele; urmatorul, Ahora tocad música de baile (2004) are ca protagonista o femeie bolnava de Alzheimer; al saselea roman, Versiones de Teresa (2006), a primit premiul Torrente Ballester; al optulea titlu, La ceremonia del porno (2007), scris in colaborare cu Javier Montes, este un eseu pe tema pornografiei si a primit premiul editurii la care publica Barba, Anagrama. Cea mai recenta carte este Las Manos Pequeñas (2008). Cartile sale au fost traduse in engleza, franceza, germana, neerlandeza, bulgara, italiana etc. Romanul Sora Katiei, foarte bine primit de presa, a fost finalist al premiului Herralde de Novela, si a fost ecranizat in 2008 de regizoarea neerlandeza Mijke de Jong.



In timpul lansarii cartii tale, ai spus ceva ce mi s-a parut interesant: ca in timp ce-ai scris romanul Sora Katiei, ai stat timp de trei luni intr-un bordel. Crezi ca un scriitor are nevoie de documentare pentru ce scrie?


Nu, nu cred asta. Nu mergeam la bordel pentru ca voiam sa vad cum arata lumea aceea, fiindca intr-un fel eram familiarizat cu lumea prostituatelor inca din adolescenta, intr-un fel firesc sau nefiresc, dar nu era o lume necunoscuta pentru mine, deci nu ma duceam acolo ca si cum as fi fost curios, ci pentru ca nu aveam unde sa scriu. Plecasem de acasa la 17 ani, dar nu aveam bani, asa ca dupa un an m-am intors, fiindca nu mai aveam unde sa dorm...

De ce ai plecat de-acasa?

Fiindca asa am vrut. In nici un caz din cauza ca mi-as fi urit parintii sau ceva de genul asta. Oricum m-am intors dupa un an, fiindca nu aveam unde sa dorm, dar nu scriam acasa, asa ca ieseam in oras ca sa scriu.

Deci ai scris romanul acesta cu mult timp inainte sa fie publicat, l-ai scris pe la 17 ani, nu?

Da, pe la 17-18 ani. Aveam cam patru-cinci romane scrise, iar cind m-am hotarit sa debutez, mi-am contactat editorul si i-am aratat tot ce scrisesem, iar el a ales sa debutez cu El hueso que más duele. Iar dupa vreo trei ani am rescris unele parti din Sora Katiei, adica pe la 21 de ani.

Dar l-ai publicat la 26 de ani.

Da, intre timp am mai scris si alte lucruri, dar pe acesta nu voiam sa-l public inca fiindca nu eram multumit de el. Romanul asta a fost mai mult ca un antrenament pentru un alt roman pe care voiam sa-l scriu, despre un divort, la care am scris timp de trei ani, dar care mi-a iesit atit de prost incit nu l-am publicat. Ba chiar am distrus manuscrisul.

Care crezi ca e cel mai bun roman al tau – dintre cele pe care le-ai publicat, cel putin? Care e preferatul tau?

E dificil sa raspund, fiindca te atasezi mai mult de romanele la care lucrezi cel mai mult si care nu sint neaparat cele mai bune. cel mai greu mi-a fost sa scriu Versiones de Teresa. L-am rescris de trei ori.

Dar cred ca cel mai tradus a fost acesta, Sora Katiei. Ai avut reactii diferite de la publicul din tari diferite, Italia, Franta, Olanda?

Singura diferenta pe care am simtit-o a fost reactia cititorilor olandezi, fiindca pentru ei subiectul prostitutiei nu era atit de neobisnuit, era o tema familiara. Iar intr-un fel in acest roman felul in care tratez subiectul nu e senzationalist, nu e nici tragic, nici ciudat sau neobisnuit. Prima data cind am mers la bordel aveam 15 ani si de la inceput m-am simtit foarte bine acolo. Nu cautam decit compania femeilor. Si nu doar in sens sexual. Ma inteleg foarte bine cu prostituatele, nu stiu de ce.

Cum se face ca exista o tensiune sexuala intre cele doua surori? Mi s-a parut o intuitie buna sa nu sprijini tot romanul pe relatia lor si pe aceste tensiuni, ci s-o folosesti ca pe o garnitura, ca pe o tema secundara.

In primul rind mama Katiei este o sursa de frumusete. Ea ii trezeste surorii Katiei un sentiment aproape dureros de frumusete. Iar incarnarea acestei frumuseti e Katia, mai precis corpul Katiei. Din cauza firii ei, sora Katiei nu e capabila sa iubeasca ceva abstract. Iar asta se vede mai ales cind incearca sa abordeze religia. Are o mare problema cind vine vorba sa iubeasca lucruri care nu sint reale. Deci Katia e o concentrare a ce inseamna frumusetea pentru ea. Nu e deloc ceva sexual, chiar daca atasamentul ei are un limbaj sexual, dar acesta e singurul mod in care stie ea sa-si exprime sentimentele. Corpul e foarte important in acest roman – corpul fizic al oamenilor iubiti. Asa se intimpla cu Katia, cu John Turner, cu mama – sora Katiei e aproape ca un animal, nu e o fiinta spirituala, cel putin nu in sensul abstract al cuvintului, pe care ni l-au cultivat noua religia si filosofia. Sora Katiei nu poate sa priceapa o abstractiune, ea nu poate iubi decit lucruri concrete. E un handicap al firii ei, intr-un fel. Si pentru ca ea e o persoana handicapata, nu poate pricepe nimic abstract, dar sensibilitatea ei la intruchiparile fizice ale frumusetii e atit de intensa incit e aproape de neinteles.

Andres Barba Sora Katiei

Au existat si critici feministe la adresa acestui roman?

Nu, dar in general feministele nu prea ma au la inima. Mi-au fost aduse niste critici la adresa urmatorului volum care va aparea la Vellant, La recta intención. E vorba despre patru nuvele scurte, iar una dintre ele e despre o anorexica. Nu stiu ce anume le-a innebunit atit de mult pe feministe la povestea asta. Se numeste Slabiciunea si e vorba de o relatie lesbiana. Cind am scris-o ma fascina ideea de obsesie, care are tendinta sa devina din ce in ce mai puternica si, mai exact, obsesia legata de corp si felul cum constiinta propriului corp se fixeaza si asupra corpurilor celorlalti, fiindca personajului meu corpurile celor din jur i se par moi si dezgustatoare pina la punctul in care ea aproape ca innebuneste, iar parintii o duc la o clinica; aici se indragosteste de o fata. Iar slabiciunea ei este indragostirea, nu anorexia. Personajul se distruge nu din cauza anorexiei, ci a iubirii. Unele femei au inteles ca pledam in favoarea anorexiei, dar intr-un fel apar dreptul cuiva de a fi anorexic daca vrea – e vorba de o alegere.

N-am citit povestirea, dar din ce-mi povestesti poate trece drept o critica la adresa conventiilor in care traim, care supraliciteaza corpul si dezvolta toate aceste psihoze pe teme corporale.

Voiam sa critic paternalismul societatii, faptul ca ne spune ce e bine, ce e sanatos, ce e acceptabil sa facem cu corpul nostru. Nu acesta e scopul societatii si al guvernului. Guvernul si legile exista ca sa ma protejeze de altii sau sa-i protejeze pe altii de mine, nu ca sa ma protejeze pe mine de mine. Daca eu vreau sa ma distrug, statul n-are ce face. Nu e moral sa protejezi pe cineva de el insusi.

Esti de parere ca literatura trebuie sa critice lucruri din societate, sa atraga atentia asupra lor – prin mijloacele artei, bineinteles –, sa trezeasca intrebari? Seara trecuta ai vorbit despre scriitorii realisti care erau didactici, dar acum am trecut de acest stadiu.

Exista o carte pe care o iubesc si care m-a facut sa inteleg ce inseamna sa fii scriitor. E scrisa de Jean-Paul Sartre si se numeste Ce este literatura. El spune ca literatura trebuie sa raspunda la trei intrebari: cine sint eu, ce pot cunoaste si la ce ma pot astepta. Daca literatura nu poate raspunde la aceste intrebari, ea nu e decit entertainment, nu e o forma de cunoastere. Daca acceptam ca literatura e un mod de cunoastere, atunci ea trebuie sa poata raspunde la aceste intrebari. Daca nu, e ca si cum ai juca tenis, in termeni de cunoastere, e doar un mod de a-ti petrece timpul. Eu cred ca literatura poate raspunde la aceste intrebari. Nu intr-un mod pedagogic, ci intr-un mod simplu si onest, care sa aiba in vedere cunoasterea. Daca literatura nu ne poate ajuta sa aflam cine sintem, ce putem cunoaste si la ce ne putem astepta, nu merita sa ne petrecem opt ore pe zi citind sau scriind. Cel putin asa cred eu.

Ai fost numit de revista Les Inrockuptibles „un alter-ego al lui Almodóvar”. Cum ti se pare comparatia asta?

Nu-mi place comparatia. Nu-mi displace Almodóvar, dar nu cred ca am nimic in comun cu el.

Tu scrii sau ai scris si in presa?

Da, uneori scriu recenzii de carte. Fac asta mai ales pentru bani, nu-mi place neaparat foarte mult. Imi place sa scriu despre cartile care-mi plac, dar problema cind faci pe criticul e ca te trezesti ca o multime de oameni te urasc. De-asta eu prefer sa scriu despre autori morti, fiindca ei nu se mai pling. Da, asa e, te trezesti cu o gramada de oameni care te urasc, iar mie nu-mi place sa fiu urit. Nu e un job suficient de bine platit ca sa suport ura atitor oameni.

Desi nu-ti plac scriitorii, ce scriitori ai spune ca te-au influentat?

Foarte multi. Citeva sute. Cea mai mare influenta a fost, poate, Henry James, apoi Balzac, Maupassant – scriitorii realisti. Iar dintre cei contemporani – Clarice Lispector, Lobo Antunes, Naipaul, Sartre – nu doar ca filosof, dar si ca scriitor. Dar sint mult mai multi.

Citeste si cum a fost la lansarea romanului Sora Katiei

Sigla

Selectii din interviul realizat in numarul 25 (iunie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.ro



Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera