Interviu: scriitorul portughez Rui Zink
L-am intalnit pe Rui Zink intr-una dintre zilele calduroase ale Targului de Carte; tocmai se intorsese de la festivalul Zile si Nopti de Literatura de la Neptun, unde am inteles ca a avut o interventie raspicata la sesiunea de discutii, referindu-se la politica editoriala, si ca, la lectura, isi citise in limba romana povestirea scrisa pentru aceasta ocazie.
Site-ul autorului.
Cred ca ar fi o idee buna sa incepem cu festivalul de la Neptun, unde am citit ca ati spus ceva de genul: „scriitorul este liber atîta timp cat scrie. In momentul in care decide sa publice, face un act politic”. Banuiesc ca vorbeati despre politica culturii - ce mai credeti despre acest subiect acum, in urma discutiilor de la festival?
Citatul e scos din context, asa ca as vrea sa reformulez ce-am spus sau ce s-a inteles. Voiam sa spun ca scriitorul e liber doar atunci cind e cititor, fiindca atunci e liber sa asculte nenumaratele voci care ii umbla prin cap. Cand il citesc pe Péter Esterházy, sunt Péter Esterházy, cand il citesc pe Cervantes, sunt Cervantes. Am aceste voci in cap, iar pentru scurt timp eu, cititorul, si scriitorul pe care-l citesc suntem unul si acelasi, ca intr-un fel de cabala mistica. Esti liber si in timp ce scrii, dar nu la fel de liber. Esti liber in limitele eului tau, ale limbii tale, ale imaginatiei tale.
Apoi, cand vrei sa publici, intervine politica. Publicarea este un proces politic si social. Scrisul nu este. Cand scriu o carte nu vreau ca ea sa fie intr-un fel anume. Incerc doar s-o scriu cat pot de bine. Ea va lua o alta forma in mintea cititorului. Eu nu fac decat sa scriu, o las cateva saptamani sau cateva luni sa se odihneasca, apoi incep sa rescriu, iar in timp ce fac asta imi dau seama ca volumul cu pricina e foarte politic, ca el nu apartine doar imaginatiei mele, ci si timpului sau, ba chiar ca spune unele lucruri despre locul unde traiesc. Asa ca esenta lui este politica.
Sunteti si profesor. Cum se impaca scrisul cu meseria de profesor?
Se impaca foarte bine. Ii compatimesc pe scriitorii profesionisti, mi se par cei mai tristi oameni din lume. Trebuie sa ai o meserie, iar scrisul nu e o meserie. Majoritatea scriitorilor profesionisti scriu de fapt pentru reviste, de-acolo le vin banii. A fi profesor e o meserie minunata, care nu te impiedica deloc sa scrii, ba chiar te ajuta. Plus ca nu trebuie sa ai tot timpul succes. Cand esti prizonierul propriului succes, ajungi sa te maimutaresti pe tine insuti, crezand ca asta le place cititorilor si editorilor. Ajungi un functionar. Iar eu reusesc sa scriu foarte bine si mult cu jobul pe care-l am. Chiar mai mult decat multi dintre amicii mei care sunt scriitori profesionisti.
Intr-adevar, ati scris foarte mult, si nu doar romane, ci si carti pentru copii si carti de eseuri.
Da, eu unul, ca scriitor de fictiune, ma simt provocat de toate celelalte mijloace de a povesti. Nu public poezie, de pilda, desi scriu pentru mine, mi se pare o experienta utila pentru fitnessul meu, e ca si cum m-as duce la sala. Dar in rest ma intereseaza orice arunca o provocare felului in care lucrez cu cuvintele. Cred in metisaj, in amestecuri. Stii ca de obicei regii se casatoreau intre ei si copiii care rezultau erau foarte urati. Daca vezi vreun chip aristocratic mai reusit, inseamna ca e facut cu o minora sau cu o taranca. Eu fac parte dintr-o specie restransa de cititori care nu se tem sa amestece genurile si speciile. Am scris chiar si romane grafice.
Am citit despre asta. A fost primul roman grafic din Portugalia?
Da, iar dupa zece ani, eu si prietenul impreuna cu care-l facusem am mai facut unul. Ne-a luat cam doi ani sa le facem. Eu am inceput ca scriitor, iar el ca ilustrator, apoi, cum amandoi eram oameni inteligenti, eu am inceput sa desenez cu mintea, iar el sa scrie, tot cu mintea, asa ca pana la urma n-am mai precizat ca e scrisa de cutare si ilustrata de cutare, ci ne-am pus numele alaturi. Asta inseamna metisaj, amestecul a doua limbaje. Numai ca unii se gandesc ca daca amesteci doua limbaje sau doua limbi, esti mai putin - de exemplu, esti mai putin romanca daca te mariti cu un francez.
Eu zic ca poti sa fii mai mult, fiindca adaugi ceva. Sa facem o comparatie cu Vestul salbatic din America secolului XIX, cu imaginea cowboy-ului, care e reprezentativ pentru acel moment. Exista atatea filme si carti cu cowboy. Dar tot atunci, in New York, traiau niste oameni care nu erau complet americani, nu erau nici macar albi cu totii, care alegeau viata localnicilor, precum Kevin Costner in Dansand cu lupii. Se casatoreau cu indieni si dadeau nastere unor bastarzi - in portugheza "bastard" e un cuvant puternic. Iar azi ne dam seama ca aceia erau adevaratii americani, nu cowboy-ii.
Tot asa, modernismul secolului XX nu si-a propus decat sa incalce granitele. Brancusi si Picasso depaseau granitele. Numai ca establishment-ul de atunci ii vedea ca pe niste tradatori care isi prind mintea cu lucruri locale, autohtone. E amuzant ca inca se intampla asta: sunt scriitori care scriu poeme sau romane proaste, dar pentru ca lucreaza cu cuvintele se numesc scriitori. Iar unui scriitor care, ca sa scrie o poveste minunata, amesteca genurile, i se spune ca nu scrie literatura.
Eu unul am fost mult mai laudat pentru cartile pe care le-am scris doar cu cuvinte, chiar daca nu de acelea sunt cel mai mandru. Stiu ca aici, in România, pot sa-mi vand cartile cu cuvinte, dar micii mei bastarzi nu s-ar vinde, fiindca nu exista nici o piata pentru ei.
Ati publicat foarte multe carti. Ce program aveti? Scrieti în fiecare zi?
Am momentele mele. Dupa ce scriu, lucrez mult ca totul sa sune natural. Acum sunt mai putin disciplinat decat eram in tinerete. Fiindca acum deja stiu cum merg lucrurile. Mai intai ma gandesc bine la o idee care sa ma intereseze. Sunt genul de autor care crede in idei. Asa ca intii construiesc atent subiectul. Sunt foarte clasic in acest sens. Ideea poate fi iubirea, sufletul, ceva general, nu conteaza, oricum nu sunt decat cateva teme. Apoi imi ia mult sa gasesc un tip de conflict pentru ideea respectiva.
Pentru aceasta carte m-am gandit care e cel mai rau lucru care ti se poate intampla, si acela e sa-ti pierzi copilul. E una dintre pierderile despre care se vorbeste cel mai putin. Ideea a venit din afara, asa se intampla mereu. Apoi o tragi spre tine cu un navod imaginar. Daca tragi prea tare, pierzi pestele. Daca tragi prea incet, iti plictisesti cititorul. Asa ca trebuie sa astepti. Iar eu la asta ma pricep foarte bine, fiindca dupa ce am asteptat doi ani ca fata de care eram indragostit sa se amorezeze de mine mi-am dat seama ca ma pricep la asteptat. Iar in timp ce asteptam sa se indragosteasca de mine stiam ca asa se va intampla. Si s-a intamplat. Asa si cu ideea.
La cartea asta mi-a luat sase luni sa-mi vina ideea. Dupa alte sase luni aveam cincizeci de pagini de note si de inregistrari, fiindca uneori ma inregistrez cand conduc, dar tot nu gaseam forma. Nu voiam sa fie nici previzibil, nici tragic. Voiam sa fie o carte amuzanta - stiu ca oamenilor tonul umoristic nu li se pare adecvat pentru un astfel de subiect, dar eu cred ca umorul te ajuta sa treci peste tot felul de situatii, inclusiv peste acelea legate de moarte.
Asa ca, dupa inca sase luni, eram la un festival, in Praga, in camera de hotel, iar primele ore pe care le petreci într-un oras strain sunt ciudate, ca si cand ai fi prins intre doua realitati. Si mi-am deschis calculatorul si am scris primul capitol. Mi-a venit ideea sa incep cu ceva ce cunosteam foarte bine din copilarie, si anume faptul ca mergeam cu tatal meu la meciuri de fotbal. Aveam dintr-odata toate personajele. Si mi-am amintit si de un comentator de fotbal de atunci - era greu sa-l uiti, fiindca era chiar mai supraponderal decat mine - care incurca numele jucatorilor, si inca e o legenda vie.
Oamenii il iubesc tocmai fiindca e incompetent. Apoi m-am dus la festival, m-am simtit bine, am plecat acasa, iar dupa doua luni m-am dus in Franta, la familia sotiei mele, aveam un copil mic, iar dupa-amiaza, cand copilul dormea, scriam cate doua ore. Am tinut-o asa toata vara, fiindca deja stiam ce urmeaza sa se intample si nu faceam decat sa-mi transcriu gandurile. Uneori reuseam sa scriu chiar si zece pagini pe zi. Ma simteam ca un tanc sovietic care invadeaza Cehoslovacia. Apoi m-am intors la Lisabona si am inceput sa rescriu incet, insa nu era nevoie de prea multe corecturi. Stiam ce voiam sa spun, iar cand stii ce vrei sa spui nu e nevoie sa fii prea baroc. Devii baroc cand nu ai nimic de spus.
Ne puteti spune cîtiva scriitori portughezi care va plac?
Alberto Pimenta are o carte minunata, Discurso sobre o filho-de-deus, ao qual se segue o Discurso sobre o filho-da-puta (Eseu despre un ticalos). Ar mai fi si Inês Pedrosa, cu Fazes-me falta (Mi-e dor de tine). Sau Dinis Machado, cu O que diz Molero (Ce spune Molero). Dar e greu sa aleg.
Cum resimtiti efectele faptului ca veniti dintr-o limba si dintr-o cultura mica si dintr-o tara care a trait una dintre cele mai îndelungate dictaturi din Europa?
Din punct de vedere financiar, romanii si portughezii nu se pot astepta sa fie tradusi in douazeci de limbi in acelasi timp, si chiar daca esti tradus, te simti tot la periferie, pentru ca vorbesti despre asa-numita lume de la periferie. Din punct de vedere material, da, platesti pentru ca nu faci parte dintr-o limba si dintr-o cultura centrala - editorii citesc in engleza, dar mai rar in romana, in portugheza sau in finlandeza. Asta e.
La Neptun am intalnit un poet, Aleksandar Sajin, din Danemarca, m-ar fi interesat sa-i citesc cartile, dar n-am putut sa inteleg decat cele doua poeme care ii fusesera traduse in engleza aici. Si sunt sigur ca si el a simtit acelasi lucru in ce ma priveste. Deci da, platesti un pret si esti tratat diferit. Nu toti scriitorii romani sau portughezi pot fi tradusi in engleza. Dar nu platim nici un pret pentru faptul ca ne-am nascut intr-o tara sau in alta, fiindca acesta e unul dintre lucrurile care ne modeleaza personalitatea.
Eu ii compatimesc pe cei nascuti in Suedia sau in toate locurile la moda. Eu unul scriu intr-o limba minunata, foarte bogata, intr-o tara cu o istorie lunga. Da, asa e, am un public restrans din cauza asta, dar asta e. Da, am trecut si printr-o dictatura, dar asta i-a afectat mai mult pe cei mai in varsta decat mine, fiindca eu am simtit dictatura doar in copilarie, apoi, cand am mai crescut, s-a petrecut revolutia, care a fost ca un carnaval, a fost o perioada plina de energie, iar asta a coincis cu anii adolescentei mele. Portugalia era în mijlocul lumii. Asa cum trebuie sa fi fost si aici in 1989.
E adevarat, unii oameni au murit, unii au suferit, oameni mai in varsta decat mine au platit un pret, dar eu nu eram suficient de inalt cat sa ma nimereasca gloantele acelor vremuri. Cati pusti americani se pot lauda ca la varsta de treisprezece ani invatau niste oameni analfabeti sa citeasca? Eu asta faceam. In 1974, 70% din populatia Portugaliei era analfabeta. Apoi am intrat in Comunitatea Europeana, curgeau bani din cer. Deci nu cred ca am de ce sa ma plang. Si mi se pare ca scriitorii au in general o viata vesela. E adevarat ca succesul nu e la-ndemana oricui, dar e mai bine sa fii un scriitor cu oarece succes dintr-o tara mica decat sa fii somer sau analfabet in alta tara, fie ea mica sau mare.
Ati scris vreodata ceva despre dictatura din Portugalia?
Da, am scris putin in primul meu roman. Exista un capitol in care un portughez le explica celor doi americani ce-a fost cu revolutia, ce se intamplase si am inceput cu o povestire amuzanta, bazata pe fapte reale. In 1984, Portugalia a primit prima medalie de aur din istoria sa - noi nu suntem romani, n-am avut o Nadia Comaneci, am primit prima medalie tarziu, la maraton, iar favoritul american de-atunci se numea Roberto Salazar. Imagineaza-ti cum ar fi fost pentru voi ca pe favorit sa-l cheme Ceausescu.
Si dintr-odata acest Salazar e intrecut de un tip maruntel care venea dintr-o tara care se numea Porto-nu-stiu-cum si americanii stau la televizor, se uita la acest individ si-si fac planuri sa plece in vacanta, dar nu vor sa cheltuiasca prea mult, asa ca incearca sa gaseasca o tara mai ieftina, isi dau seama ca Portugalia e in Europa si se hotarasc sa mearga acolo.
Pentru portughezi e amuzant. Dar eu nu sunt calificat sa vorbesc despre dictatura, sunt calificat doar sa citesc despre ea. Am ascultat multe povesti ale prietenilor sau ale familiei mele si am cunoscut o multime de eroi - oameni care chiar au trait pe-atunci. Dar eu unul nu sunt calificat. Nu e subiectul meu. Lobo Antunes poate sa vorbeasca despre razboiul colonial, fiindca a fost de fata. Eu aveam un var care a murit in acest razboi, dar nu voi scrie despre asta. Ar suna fals.
Selectii din interviul realizat in numarul 26 (iulie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir, tradus din engleza de Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.ro
Rui Zink are 48 de ani si este unul dintre cei mai cunoscuti scriitori portughezi contemporani. Este profesor de Studii portugheze la Universidade Nova din Lisabona si autorul a peste douazeci de titluri de romane, eseuri, carti pentru copii, piese de teatru si volume de proza scurta, printre care: romanul de debut Hotel Lusitano (1987), romanele grafice A Arte Suprema (1997) si Rei (2007), realizate împreuna cu António Jorge Gonçalves, Apocalipse Nau (1996), O Suplente (1999), tradus in romaneste la Curtea Veche Publishing cu titlul Banca de rezerve, O Anibaleitor (2006), tradus la Humanitas cu titlul Cititorul din pestera (disponibil si sub forma de carte audio) si romanul interactiv Os Surfistas (2001). Semneaza, de asemenea, cinci titluri de interes academic, printre care si un volum despre literatura grafica. A primit premiul PEN Club Portughez pentru romanul Dádiva Divina (2004) si a fost invitat la numeroase festivaluri literare si conferinte internationale.
Site-ul autorului.
Cred ca ar fi o idee buna sa incepem cu festivalul de la Neptun, unde am citit ca ati spus ceva de genul: „scriitorul este liber atîta timp cat scrie. In momentul in care decide sa publice, face un act politic”. Banuiesc ca vorbeati despre politica culturii - ce mai credeti despre acest subiect acum, in urma discutiilor de la festival?
Citatul e scos din context, asa ca as vrea sa reformulez ce-am spus sau ce s-a inteles. Voiam sa spun ca scriitorul e liber doar atunci cind e cititor, fiindca atunci e liber sa asculte nenumaratele voci care ii umbla prin cap. Cand il citesc pe Péter Esterházy, sunt Péter Esterházy, cand il citesc pe Cervantes, sunt Cervantes. Am aceste voci in cap, iar pentru scurt timp eu, cititorul, si scriitorul pe care-l citesc suntem unul si acelasi, ca intr-un fel de cabala mistica. Esti liber si in timp ce scrii, dar nu la fel de liber. Esti liber in limitele eului tau, ale limbii tale, ale imaginatiei tale.
Apoi, cand vrei sa publici, intervine politica. Publicarea este un proces politic si social. Scrisul nu este. Cand scriu o carte nu vreau ca ea sa fie intr-un fel anume. Incerc doar s-o scriu cat pot de bine. Ea va lua o alta forma in mintea cititorului. Eu nu fac decat sa scriu, o las cateva saptamani sau cateva luni sa se odihneasca, apoi incep sa rescriu, iar in timp ce fac asta imi dau seama ca volumul cu pricina e foarte politic, ca el nu apartine doar imaginatiei mele, ci si timpului sau, ba chiar ca spune unele lucruri despre locul unde traiesc. Asa ca esenta lui este politica.
Sunteti si profesor. Cum se impaca scrisul cu meseria de profesor?
Se impaca foarte bine. Ii compatimesc pe scriitorii profesionisti, mi se par cei mai tristi oameni din lume. Trebuie sa ai o meserie, iar scrisul nu e o meserie. Majoritatea scriitorilor profesionisti scriu de fapt pentru reviste, de-acolo le vin banii. A fi profesor e o meserie minunata, care nu te impiedica deloc sa scrii, ba chiar te ajuta. Plus ca nu trebuie sa ai tot timpul succes. Cand esti prizonierul propriului succes, ajungi sa te maimutaresti pe tine insuti, crezand ca asta le place cititorilor si editorilor. Ajungi un functionar. Iar eu reusesc sa scriu foarte bine si mult cu jobul pe care-l am. Chiar mai mult decat multi dintre amicii mei care sunt scriitori profesionisti.
Intr-adevar, ati scris foarte mult, si nu doar romane, ci si carti pentru copii si carti de eseuri.
Da, eu unul, ca scriitor de fictiune, ma simt provocat de toate celelalte mijloace de a povesti. Nu public poezie, de pilda, desi scriu pentru mine, mi se pare o experienta utila pentru fitnessul meu, e ca si cum m-as duce la sala. Dar in rest ma intereseaza orice arunca o provocare felului in care lucrez cu cuvintele. Cred in metisaj, in amestecuri. Stii ca de obicei regii se casatoreau intre ei si copiii care rezultau erau foarte urati. Daca vezi vreun chip aristocratic mai reusit, inseamna ca e facut cu o minora sau cu o taranca. Eu fac parte dintr-o specie restransa de cititori care nu se tem sa amestece genurile si speciile. Am scris chiar si romane grafice.
Am citit despre asta. A fost primul roman grafic din Portugalia?
Da, iar dupa zece ani, eu si prietenul impreuna cu care-l facusem am mai facut unul. Ne-a luat cam doi ani sa le facem. Eu am inceput ca scriitor, iar el ca ilustrator, apoi, cum amandoi eram oameni inteligenti, eu am inceput sa desenez cu mintea, iar el sa scrie, tot cu mintea, asa ca pana la urma n-am mai precizat ca e scrisa de cutare si ilustrata de cutare, ci ne-am pus numele alaturi. Asta inseamna metisaj, amestecul a doua limbaje. Numai ca unii se gandesc ca daca amesteci doua limbaje sau doua limbi, esti mai putin - de exemplu, esti mai putin romanca daca te mariti cu un francez.
Eu zic ca poti sa fii mai mult, fiindca adaugi ceva. Sa facem o comparatie cu Vestul salbatic din America secolului XIX, cu imaginea cowboy-ului, care e reprezentativ pentru acel moment. Exista atatea filme si carti cu cowboy. Dar tot atunci, in New York, traiau niste oameni care nu erau complet americani, nu erau nici macar albi cu totii, care alegeau viata localnicilor, precum Kevin Costner in Dansand cu lupii. Se casatoreau cu indieni si dadeau nastere unor bastarzi - in portugheza "bastard" e un cuvant puternic. Iar azi ne dam seama ca aceia erau adevaratii americani, nu cowboy-ii.
Tot asa, modernismul secolului XX nu si-a propus decat sa incalce granitele. Brancusi si Picasso depaseau granitele. Numai ca establishment-ul de atunci ii vedea ca pe niste tradatori care isi prind mintea cu lucruri locale, autohtone. E amuzant ca inca se intampla asta: sunt scriitori care scriu poeme sau romane proaste, dar pentru ca lucreaza cu cuvintele se numesc scriitori. Iar unui scriitor care, ca sa scrie o poveste minunata, amesteca genurile, i se spune ca nu scrie literatura.
Eu unul am fost mult mai laudat pentru cartile pe care le-am scris doar cu cuvinte, chiar daca nu de acelea sunt cel mai mandru. Stiu ca aici, in România, pot sa-mi vand cartile cu cuvinte, dar micii mei bastarzi nu s-ar vinde, fiindca nu exista nici o piata pentru ei.
Ati publicat foarte multe carti. Ce program aveti? Scrieti în fiecare zi?
Am momentele mele. Dupa ce scriu, lucrez mult ca totul sa sune natural. Acum sunt mai putin disciplinat decat eram in tinerete. Fiindca acum deja stiu cum merg lucrurile. Mai intai ma gandesc bine la o idee care sa ma intereseze. Sunt genul de autor care crede in idei. Asa ca intii construiesc atent subiectul. Sunt foarte clasic in acest sens. Ideea poate fi iubirea, sufletul, ceva general, nu conteaza, oricum nu sunt decat cateva teme. Apoi imi ia mult sa gasesc un tip de conflict pentru ideea respectiva.
Pentru aceasta carte m-am gandit care e cel mai rau lucru care ti se poate intampla, si acela e sa-ti pierzi copilul. E una dintre pierderile despre care se vorbeste cel mai putin. Ideea a venit din afara, asa se intampla mereu. Apoi o tragi spre tine cu un navod imaginar. Daca tragi prea tare, pierzi pestele. Daca tragi prea incet, iti plictisesti cititorul. Asa ca trebuie sa astepti. Iar eu la asta ma pricep foarte bine, fiindca dupa ce am asteptat doi ani ca fata de care eram indragostit sa se amorezeze de mine mi-am dat seama ca ma pricep la asteptat. Iar in timp ce asteptam sa se indragosteasca de mine stiam ca asa se va intampla. Si s-a intamplat. Asa si cu ideea.
La cartea asta mi-a luat sase luni sa-mi vina ideea. Dupa alte sase luni aveam cincizeci de pagini de note si de inregistrari, fiindca uneori ma inregistrez cand conduc, dar tot nu gaseam forma. Nu voiam sa fie nici previzibil, nici tragic. Voiam sa fie o carte amuzanta - stiu ca oamenilor tonul umoristic nu li se pare adecvat pentru un astfel de subiect, dar eu cred ca umorul te ajuta sa treci peste tot felul de situatii, inclusiv peste acelea legate de moarte.
Asa ca, dupa inca sase luni, eram la un festival, in Praga, in camera de hotel, iar primele ore pe care le petreci într-un oras strain sunt ciudate, ca si cand ai fi prins intre doua realitati. Si mi-am deschis calculatorul si am scris primul capitol. Mi-a venit ideea sa incep cu ceva ce cunosteam foarte bine din copilarie, si anume faptul ca mergeam cu tatal meu la meciuri de fotbal. Aveam dintr-odata toate personajele. Si mi-am amintit si de un comentator de fotbal de atunci - era greu sa-l uiti, fiindca era chiar mai supraponderal decat mine - care incurca numele jucatorilor, si inca e o legenda vie.
Oamenii il iubesc tocmai fiindca e incompetent. Apoi m-am dus la festival, m-am simtit bine, am plecat acasa, iar dupa doua luni m-am dus in Franta, la familia sotiei mele, aveam un copil mic, iar dupa-amiaza, cand copilul dormea, scriam cate doua ore. Am tinut-o asa toata vara, fiindca deja stiam ce urmeaza sa se intample si nu faceam decat sa-mi transcriu gandurile. Uneori reuseam sa scriu chiar si zece pagini pe zi. Ma simteam ca un tanc sovietic care invadeaza Cehoslovacia. Apoi m-am intors la Lisabona si am inceput sa rescriu incet, insa nu era nevoie de prea multe corecturi. Stiam ce voiam sa spun, iar cand stii ce vrei sa spui nu e nevoie sa fii prea baroc. Devii baroc cand nu ai nimic de spus.
Ne puteti spune cîtiva scriitori portughezi care va plac?
Alberto Pimenta are o carte minunata, Discurso sobre o filho-de-deus, ao qual se segue o Discurso sobre o filho-da-puta (Eseu despre un ticalos). Ar mai fi si Inês Pedrosa, cu Fazes-me falta (Mi-e dor de tine). Sau Dinis Machado, cu O que diz Molero (Ce spune Molero). Dar e greu sa aleg.
Cum resimtiti efectele faptului ca veniti dintr-o limba si dintr-o cultura mica si dintr-o tara care a trait una dintre cele mai îndelungate dictaturi din Europa?
Din punct de vedere financiar, romanii si portughezii nu se pot astepta sa fie tradusi in douazeci de limbi in acelasi timp, si chiar daca esti tradus, te simti tot la periferie, pentru ca vorbesti despre asa-numita lume de la periferie. Din punct de vedere material, da, platesti pentru ca nu faci parte dintr-o limba si dintr-o cultura centrala - editorii citesc in engleza, dar mai rar in romana, in portugheza sau in finlandeza. Asta e.
La Neptun am intalnit un poet, Aleksandar Sajin, din Danemarca, m-ar fi interesat sa-i citesc cartile, dar n-am putut sa inteleg decat cele doua poeme care ii fusesera traduse in engleza aici. Si sunt sigur ca si el a simtit acelasi lucru in ce ma priveste. Deci da, platesti un pret si esti tratat diferit. Nu toti scriitorii romani sau portughezi pot fi tradusi in engleza. Dar nu platim nici un pret pentru faptul ca ne-am nascut intr-o tara sau in alta, fiindca acesta e unul dintre lucrurile care ne modeleaza personalitatea.
Eu ii compatimesc pe cei nascuti in Suedia sau in toate locurile la moda. Eu unul scriu intr-o limba minunata, foarte bogata, intr-o tara cu o istorie lunga. Da, asa e, am un public restrans din cauza asta, dar asta e. Da, am trecut si printr-o dictatura, dar asta i-a afectat mai mult pe cei mai in varsta decat mine, fiindca eu am simtit dictatura doar in copilarie, apoi, cand am mai crescut, s-a petrecut revolutia, care a fost ca un carnaval, a fost o perioada plina de energie, iar asta a coincis cu anii adolescentei mele. Portugalia era în mijlocul lumii. Asa cum trebuie sa fi fost si aici in 1989.
E adevarat, unii oameni au murit, unii au suferit, oameni mai in varsta decat mine au platit un pret, dar eu nu eram suficient de inalt cat sa ma nimereasca gloantele acelor vremuri. Cati pusti americani se pot lauda ca la varsta de treisprezece ani invatau niste oameni analfabeti sa citeasca? Eu asta faceam. In 1974, 70% din populatia Portugaliei era analfabeta. Apoi am intrat in Comunitatea Europeana, curgeau bani din cer. Deci nu cred ca am de ce sa ma plang. Si mi se pare ca scriitorii au in general o viata vesela. E adevarat ca succesul nu e la-ndemana oricui, dar e mai bine sa fii un scriitor cu oarece succes dintr-o tara mica decat sa fii somer sau analfabet in alta tara, fie ea mica sau mare.
Ati scris vreodata ceva despre dictatura din Portugalia?
Da, am scris putin in primul meu roman. Exista un capitol in care un portughez le explica celor doi americani ce-a fost cu revolutia, ce se intamplase si am inceput cu o povestire amuzanta, bazata pe fapte reale. In 1984, Portugalia a primit prima medalie de aur din istoria sa - noi nu suntem romani, n-am avut o Nadia Comaneci, am primit prima medalie tarziu, la maraton, iar favoritul american de-atunci se numea Roberto Salazar. Imagineaza-ti cum ar fi fost pentru voi ca pe favorit sa-l cheme Ceausescu.
Si dintr-odata acest Salazar e intrecut de un tip maruntel care venea dintr-o tara care se numea Porto-nu-stiu-cum si americanii stau la televizor, se uita la acest individ si-si fac planuri sa plece in vacanta, dar nu vor sa cheltuiasca prea mult, asa ca incearca sa gaseasca o tara mai ieftina, isi dau seama ca Portugalia e in Europa si se hotarasc sa mearga acolo.
Pentru portughezi e amuzant. Dar eu nu sunt calificat sa vorbesc despre dictatura, sunt calificat doar sa citesc despre ea. Am ascultat multe povesti ale prietenilor sau ale familiei mele si am cunoscut o multime de eroi - oameni care chiar au trait pe-atunci. Dar eu unul nu sunt calificat. Nu e subiectul meu. Lobo Antunes poate sa vorbeasca despre razboiul colonial, fiindca a fost de fata. Eu aveam un var care a murit in acest razboi, dar nu voi scrie despre asta. Ar suna fals.
Selectii din interviul realizat in numarul 26 (iulie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir, tradus din engleza de Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.ro
Tu ce parere ai?
Pentru a posta trebuie sa fii logat.