Interviu: scriitorul american Joey Goebel

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
Ne-am intalnit cu Joey Goebel in barul hotelului under era cazat in Bucuresti, dupa intoarcerea sa de la Festivalul "Zile si Nopti de Literatura" de la Neptun, unde tocmai primise un premiu, si dupa ce am asistat la intalnirea cu cititori sai din Bucuresti. Ii citiseram inca de la aparitie cartile traduse la noi. Se poate spune ca eram deja fani. Iar discutia de o ora si ceva pe care am avut-o nu a facut decat sa intareasca acest lucru.

Joey Goebel Torturati-l pe artist
Joey Goebel are 29 de ani, s-a nascut si a crescut intr-un orasel din Kentucky. A cantat in doua formatii de punk-rock, The Mullets si Novembrists, insa fara prea mare succes la public. In schimb a devenit cunoscut datorita scrisului, publicand pana in prezent trei carti: Anomalii (2003), Torturaţi-l pe artist (2004) si Commonwealth (2008), toate traduse in peste zece limbi straine.

Am citit pe site-ul tau, si cam peste tot pe internet unde aparea numele tau, ca ai cintat in doua trupe de punk. Care este povestea acelei perioade din viata ta si cum de nu ai ramas la muzica?

Am inceput sa cint la chitara din acelasi motiv pentru care se apuca orice pustan sa cinte la chitara: pentru a avea succes la fete. Ca sa echilibrez un pic sansele, pentru ca nu aveam nimic altceva care sa ma faca interesant. De-asta m-am apucat sa cint, dar s-a intimplat sa si iubesc muzica si ca sa fiu sincer trebuie sa spun ca iubesc muzica mai mult decit iubesc scrisul sau cititul. Imi pare rau c-o spun, dar asta-i adevarul. Am facut parte dintr-o trupa care se chema The Mullets, este un cuvint care denumeste o tunsoare (chica). Era o trupa de punk-rock formata din trei oameni, am cintat impreuna timp de cinci ani si am inregistrat patru albume la o casa de discuri independenta, ne puteti gasi pe myspace si chiar cumpara de pe iTunes, chiar daca ne-am despartit in 2001. Asadar, inevitabil, trupa s-a destramat, iar eu mi-am dat seama ca nu am nici un viitor in muzica, plus ca nu-mi doream stilul de viata al unui muzician, asa ca m-am orientat catre scris, unde mi-am descoperit adevaratul talent. Nu sint un muzician talentat, dar sint un scriitor competent, asa ca ma iau in serios ca scriitor de aproape zece ani.

La discutia pe care ai avut-o cu cititorii tai din Bucuresti, la Clubul de carte Elle, ai spus ca visul tau de fapt este sa devii un scenarist. De altfel, ai si scris citeva scenarii.

In primul rind trebuie sa spun ca pentru mine a fost destul de important ce s-a intimplat la Bucuresti. Poate iti amintesti ca am spus acolo ca nimanui nu-i pasa de mine in America, poate ca deja am spus asta de prea multe ori si pare ca ma vaiet, dar o spun doar ca sa subliniez cit de mult apreciez atentia pe care mi-au acordat-o Uniunea Scriitorilor si cititorii români. M-ai intrebat daca visul meu este sa devin scenarist, da, acesta este in continuare visul meu. Imi voi dori tot timpul sa fiu scenarist, dar voi ramine romancier. Insa sint innebunit dupa filme. Nu sint pasionat strict de literatura, desi literatura este o parte importanta din viata mea, imi plac si filmele, si muzica, si-mi place chiar si ceea ce unii oameni numesc „the lowest media”, televiziunea. Sint trei show-uri tv pe care le urmaresc cu sfintenie, in mare parte sint numai porcarii, dar imi plac Lost, The Office si Saturday Night Live.

Dar in Torturati-l pe artist critici destul de dur lumea showbizului. Cum se impaca asta cu dorinta ta de a deveni scenarist?

Da, ma contrazic un pic si recunosc asta, insa am o relatie de love and hate cu Hollywoodul si cu industria entertainmentului. Imi repugna artificialitatea ei, falsitatea si prostia din ea, dar in acelasi timp ma fascineaza, nu-mi pot lua ochii de la ea. Si nu ma pot scutura de cliseul acela al visului american, de a vrea sa fac parte din ea intr-un fel sau altul. Recunosc chiar ca, desi locuiesc in Kentucky, o parte din mine se gindeste la California ca la acel tarim mitic in care curge doar lapte si miere, desi stiu ca nu e deloc asa. Toti copii americani mostenesc povestea asta inca de la nastere.

Ai primit si premiul festivalului de la Mangalia, iar cartile tale au fost nominalizate la citeva premii atit in America cit si in Europa, si pe unele le-ai si cistigat.

In America nu am cistigat nimic, nici macar un meniu de Kentucky Fried Chicken. Dar poate o sa cistig aici o portie, am vazut ca aveti citeva fast-food-uri KFC prin Bucuresti.

Dar cum iti explici faptul ca in Europa esti atit de laudat, iar in America nu esti bagat in seama?

O sa incerc s-o spun cit mai dragut posibil. America nu este cunoscuta pentru pasiunea ei pentru lectura, iar din cite stiu eu, in Europa, literatura - si ma refer la literatura cu „l” mare, nu la Twilight sau la alte prostii cu vampiri - este vie si o duce bine. Majoritatea situatiilor in care ma gasesc in Europa sint evenimente literare, lansari de carte, evenimente organizate de uniuni ale scriitorilor, asa ca ajung intr-o sfera de energie intelectuala, care poate imi influenteaza intr-o oarecare masura perceptia. Dar un alt motiv pentru care am mai mult succes in Europa este ca am un editor nemaipomenit in Germania, de fapt in Elvetia, cu un departament foarte bun de literatura straina, care a reusit sa-mi vinda drepturile de traducere in multe tari, printre care si România. Reputatia lor extraordinara s-a rasfrint si asupra mea. Americanii pur si simplu nu citesc atit de mult, iar atunci cind pun mina pe o carte vor de la ea sex si crime, sint obsedati de senzatiile fizice, orice le cere sa gindeasca un pic nu se vinde prea bine - asa stau lucrurile.

N-am citit Commonwealth inca, dar am inteles ca in aceasta carte esti ironic la adresa taranoilor care fac orice le spune liderul si la adresa conservatorilor. Ce reactii ai primit?

Hm, poate de-asta cartea nu s-a vindut prea bine in America. Nu am primit nici un fel de critici pe tema asta. Cine ia de pe un raft o carte semnata de Joey Goebel e predispus la aceeasi atitudine pe care o am eu. Asa ca soferul de tir sau taranoiul macho american, posesor de arme si cu o atitudine gen "urasc poponarii" si asa mai departe nu vor citi cartea. Protagonistul cartii este exact ca tipii pe care i-am descris, face parte din stereotipul taranoiului macho patriot, este un fel de intruchipare a Americii, cu tot machismul si cu puterea noastra ca tara. Pe el l-am ales sa fie eroul cartii mele, iar acest lucru functioneaza in favoarea mea, pentru ca arat ca pina si el are ceva bun, uman, iar la finalul cartii vede in sfirsit lumina. Deci, exista speranta. Asa cum v-am mai zis, predau la un colegiu si am avut ca studenti citiva fosti soldati, iar faptul ca am reusit sa vorbesc cu unul dintre ei m-a ajutat mult la documentare atunci cind am scris Commonwealth. Si am reusit sa-i inteleg mai bine pe cei care sustineau razboiul. Dar nu am vorbit niciodata despre lucrurile prin care au trecut pe front, pentru ca este un subiect extrem de sensibil. Chiar si dupa ce se intorc acasa, in mintea lor razboiul nu inceteaza.

Joey Goebel Anomalii

Ce scriitori iti plac?

In mare, imi plac scriitorii decedati, dar nu vreau sa se inteleaga ca as avea ceva impotriva celor care inca sint in viata. Am cam ramas in urma cu lecturile, pentru ca in adolescenta n-am facut decit sa cint si am neglijat cititul. Dar incerc sa recuperez. Am inceput cu scriitorii decedati, dar o sa ajung si la contemporani. Exista un scriitor in viata care-mi vine acum in minte, il cheama Tom Robbins, dar printre preferatii mei se numara Fitzgerald, Kurt Vonnegut, Robert Penn Warren. Printre cartile mele preferate se numara Lolita, De veghe in lanul de secara, de fapt toate chestiile standard, n-o sa incerc sa va impresionez cu niste titluri obscure.

Dar trupe preferate?

Aici stiu niste nume mai obscure, dar probabil ii veti recunoaste pe cei care-mi plac cel mai mult: The Clash, Pixies, Bob Dylan, The Beatles. Si citeva mai obscure de prin anii ’80, daca ati auzit de They Might Be Giants, The Dead Milkman, Dead Kennedys, The Replacements. Si trupe mai noi care-mi plac: The Arcade Fire, e probabil cea mai buna trupa live pe care o cunosc, Vampire Weekend...

Dar tu urasti vampirii.

Cu asta m-ai prins. E un nume neinspirat, dar formatia e buna. Imi mai plac The Strokes si The Killers.

The Killers vor avea un concert la Bucuresti.


Am vazut ca si Manowar va avea concert aici, sint afise peste tot, e cumva o trupa romaneasca?

Cred ca e americana.

N-am auzit de ei in viata mea.

Te-ai gindit sa te apuci din nou de cintat?

Da, chiar si acum, in timp ce vorbesc cu voi, ma gindesc la asta. In nici un caz n-am terminat-o cu muzica. Este prima mea dragoste. Ce este tare e ca, de cind trupa mea s-a destramat, a devenit din ce in ce mai usor sa inregistrezi, orice copil poate inregistra o piesa pe calculator. Si a aparut myspace, care e ca un fel de festival global de muzica, care nu se termina niciodata si care are loc pe calculatorul tau, deci nici nu trebuie sa pleci din casa. Cred ca o sa trag citeva piese asa, de dragul artei, si o sa le pun pe myspace, am gasit deja si un nume pentru trupa mea, o sa se numeasca English Professor. Asa ca urmariti trupa English Professor, probabil ca o sa ne puteti asculta prin 2010. Am scris si niste cintece.

Dar e mai dificil sa devii cunoscut ca scriitor decit ca muzician in America?

Am descoperit ca amindoua sint la fel de imposibil de realizat. America pur si simplu nu ma vrea, sub nici o forma, oricum as incerca. Cu trupa nu am avut turnee, dar am avut vreo suta de concerte. Am trimis casete demo la toate casele de discuri independente. Si uitati-va la mine. Am cistigat acest premiu, sint in România, un pusti din Kentucky, asta este cel mai estic loc in care am fost vreodata, iar mai devreme vorbeam despre soldati, imi pare nespus de rau pentru lucrurile prin care au fost pusi sa treaca si pentru situatiile in care s-au pus singuri, dar sint mindru ca eu am reusit sa calatoresc peste mari si tari fara sa ating macar o data o arma. Am ajuns aici cu creionul si cu mintea mea. Nu vreau sa par arogant, dar trebuie sa spun ca majoritatea tinerilor din centrul Americii, daca ajung sa calatoreasca peste mari si tari, o fac pentru a lupta intr-un razboi sau pentru operatiuni militare, iar eu ma simt binecuvintat pentru ca am reusit sa ajung atit de departe de America prin creativitate.

Da, chiar este un motiv de mindrie.

Multumesc!

Citeste recenzia la Anomalii
Citeste recenzia la Torturati-l pe artist
Citeste cum a fost intalnirea cu Joey Goebel de la Clubul de carte Elle

Noua literatura


Selectii
din interviul realizat in numarul 26 (iulie) al revistei
Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir, tradus din engleza de Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.ro




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera