Interviu - T.O. Bobe

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
Autor al unei carti cel putin inedite in peisajul literar romanesc, "Cum mi-am petrecut vacanta de vara", T.O. Bobe este unul dintre cei mai interesanti scriitori contemporani. A fost membru al cenaclului Litera condus de Mircea Cartarescu, a debutat in volumul colectiv "Tablou de familie", pentru ca apoi sa scrie Bucla, un poem centrat in jurul unui personaj fabulos: nea Gica frizerul. L-am "prins" pe T.O. Bobe polemizand la cateva dintre articolele noastre, asa ca ne-am bucurat ca putem "profita" pentru un interviu.

t.o. bobe

Scriai compuneri la scoala? E vreuna de care sa-ti amintesti in mod special?

Sigur ca scriam. Erau teme pentru acasa obligatorii. Dar imi amintesc vag doar de doua. Una despre pace, si una despre un betiv sau un nebun care dansa in mijlocul unei intersectii si striga "Mariaaaa! De ce m-ai parasit? Mariaaaaaa!" Pentru asta din urma am fost certat de profesoara. Mi-a spus sa-mi refac tema pentru ca nu e frumos sa ridem de un om care a suferit din dragoste. M-am rusinat si m-am conformat.


Cand ai scris pentru prima data? Poezii in copilarie, povesti, fictiune....


Poezii. In copilarie. Le-am cautat acum citiva ani ca sa ma distrez, dar nu le-am mai gasit.


E greu sa scrii ca un copil? Mi se pare un teribil exercitiu de stil.
 
Nu stiu daca e greu sau usor. Depinde. Mie mi-ar fi greu sa schimb o teava la baie, lucru pe care un instalator l-ar face fluierind (inclusiv la propriu), dar la roman n-am avut probleme. Ar fi mai greu daca m-as hotari sa scriu si ca un alt copil. Dar nu e cazul.


E posibil ca un copil sa vada, sa transforme realitatea asa sau e vorba de proiectiile unui adult, intrat in pielea copilului?

Daca e vorba de /Cum mi-am petrecut vacanta de vara/, nu mi-am imaginat personajul ca pe un copil normal. Altfel, n-ar fi avut de ce sa ajunga la psihiatru. Dar, din cite stiu eu, pina pe la opt ani, copiii nu traiesc doar in ceea ce numim in mod conventional realitate. Pina atunci, granitele dintre realitate si fantezie sint destul de fluide, iar conventia jocului ajunge sa inlocuiasca temporar realitatea. Tu nu-ti aduci aminte sa fi fost pierduta cu totul cind te jucai? Pentru mine, de exemplu, subpatul devenea garaj, piciorul mesei ajungea un pom de care e legat un indian si asa mai departe.


Cand ai scris "Compunere libera", te gandeai ca ideea se poate transforma intr-un roman de 600 de pagini?

Sa nu exageram. Romanul n-are nici pe departe 600 de pagini. In format A4 are vreo 250, iar in format de carte, cam 340. Evident ca, atunci cind am scris in „Bucla” fragmentul „Compunere libera”, nu ma gindeam la roman.


Am citit undeva ca e un roman scris repede, sub presiunea deadlinului de la editura. A fost o exceptie? Cum esti ca scriitor - dintr-o suflare sau scrii greu, migalos?

Pina acum, de fiecare data am scris destul de repede, dar numai dupa lungi pauze. In timpul lor, mai mult ma chinui sa scriu decit scriu. Dar asta nu exclude migala. Sint maniacal cu virgulele, cu legaturile logice ale intrigii, cu rimul frazei, si, de cele mai multe ori, citesc cu voce tare ce scriu, ca sa aud cum suna.


Ce se intampla in pauze? Citesti, te gandesti la urmatorul roman, faci scheme?

De toate. Citesc, ma gindesc si fac scheme. Dar, pina acum, n-am scris niciodata cartile la care ma gindeam in pauze. Se intimpla asa cum mi s-a intimplat si cu lucrarea de licenta. Ma gindesc atit de mult la cite o carte, ca pina la urma ma plictisesc de ea si scriu alta, despre care stiu mai putine.


Inainte sa incepi o carte, ai in minte clar toata structura sau vezi pe parcurs cum merge povestea?

Am in minte structura, dar numai in linii mari. Mi se pare important sa stii unde vrei sa ajungi, ca sa poti sa-ti calculezi efectele de parcurs. De exemplu, in „Cum mi-am petrecut vacanta de vara”, m-a interesat ca atitudinea cititorului fata de carte sa se modifice pe parcurs, asa cum se modifica atitudinea fata de un copil. Exista o prima parte, care mi-am dorit sa produca zimbet si incintare. Exista o a doua parte, pe care mi-am dorit-o oarecum plicticoasa si agasanta, ca un copil care, dupa ce l-ai cunoscut de ceva vreme, incepe sa te enerveze. Si exista si o a treia, in care mi-am dorit ca atitudinea ciitorului fata de protagonist si de carte sa se schimbe radical, sa se simta vinovat ca a urit copilul ala agasant. Adica, asa cum te simti cind afli ca enervarea pe care ti-a produs-o cineva se datoreaza unei suferinte a acelei persoane, despre care nu stiai nimic. Nu stiu in ce masura mi-a reusit impartirea asta „clasica”, in trei parti.


Ai scris si o carte pentru copii (pe care recunosc spasita ca n-am citit-o). De unde vine aplecarea asta spre copilarie, o carte pentru copii, una din perspectiva unui copil?

Cartea pentru copii, am mai spus-o, a fost comanda editurii. N-a fost ideea mea sa scriu „Darul lui Mos Craciun”. Asa ca, nu stiu daca se poate vorbi despre „o aplecare”. Si nu mi se pare nimic straniu sa scrii din perspectiva unui copil. La urma urmei, s-au scris carti si din perspectiva unui ciine, a unei vaci, ca sa nu mai vorbim de nenumaratele carti scrise din perspectiva lui Dumnezeu. Ma refer, in ultimul caz, la cartile cu narator omniscient.


Este literatura pentru copii o provocare pentru scriitor sau un joc?

Jocul nu exclude provocarea si viceversa. Dar e mult mai greu sa scrii pentru copii decit din perspectiva unui copil. Cel putin, asa a fost in cazul meu. Pentru ca trebuie sa-ti amintesti sau sa-ti inchipui perspectiva de receptare. Trebuie sa asculti cartea ca si cum ai fi copil, sa faci, eventual, efortul de a-ti uita toata biografia de dupa.

tobobe

Cat de departe e acum Tablou de familie?

Cit de departe sa fie? La vreo 12 ani distanta. Dar, pe masura ce trece timpul, ma gindesc la volumul acela cu tot mai mare drag. E semn de imbatrinire, nu?


Din punct de vedere literar, s-a maturizat scriitorul T.O. Bobe de atunci? Ai tendinta sa spui ca ce ai scris acum 10-15 ani erau „copilarii”?


Nu stiu daca m-am maturizat. Poate, daca ma gindesc ca acum incerc sa nu mai fiu atit de „experimental” ca in „Spirala”. Adica sa nu mai dau senzatia de „rupere in figuri”.


A existat o generatie „produsa” de cenaclul lui Cartarescu? De fapt, crezi in generatii literare?


„Produsa”? Cred in generatiile facute, iar nu nascute, inca mai putin decit scriitorii inventati de cineva. In ce ne priveste, cred ca diferentele dintre noi, cei de la cenaclul Litere, se vad foarte bine. Poate ca o privire din afara sesizeaza mai bine si asemanarile, dar ce pot sa spun cu siguranta e ca nu ne-am propus sa fim o „generatie literara”, in sensul tare al cuvintului.

De altfel, au existat doua perioade ale cenaclului. Din prima a rezultat „Tablou de familie”, in care am debutat si eu, alaturi de Svetlana Carstean, Mihai Ignat, Sorin Ghergut, Razvan Radulescu si Cezar Paul-Badescu. Din cea de a doua a iesit volumul „Ferestre 98”, cu Ioana Nicolaie, Cecilia Stefanescu, Doina Ioanid, Iulian Baicus, Marius Ianus, Angelo Mitchievici si Victor Nichifor. Dar pe la cenaclu au fost si oameni care, din diverse motive, n-au avut cum sa intre in aceste volume: Simona Sora, Ana Maria Sandu, Paul Cernat, Alexandru Matei, Razvan Tupa si multi altii.

 
Ne poti spune vreo intamplare, vreo poveste misto de atunci?

Din pacate, nu imi amintesc prea multe, dar o sa-ti spun una care il are protagonist pe Ioan Bogdan Lefter. Pe vremea aia, desi nu fusese niciodata la cenaclu, manifesta o oarecare mefienta fata de ce se intimpla acolo. Intr-o seara cind citea Razvan, cauta pe cineva prin facultate si a bagat capul pe usa Catedrei de Literatura, unde ne tineam intrunirile. L-am invitat sa intre, dar a spus ca sta doar citeva momente pentru ca se grabeste. A ascutat asa, cu capul pe usa, vreun minut, apoi a intrat, raminind cu mina pe clanta, inca o perioada, dar, pina la urma, a ramas toata seara. Dupa pauza, s-a asezat si el si a participat la dezbateri. Ce sa zic? Ne-am bucurat ca am reusit sa-l corupem macar o data.

 
In general, care crezi ca e rolul unui cenaclu literar? Multi spun ca e inutil si ca un scriitor se formeaza singur, altii spun ca e o experienta esentiala.

Cred ca depinde si de scriitor, si de cenaclu. Nu stiu sa trasez o granita si sa spun in ce masura am invatat fiecare dintre noi sa scriem pe cont propriu si in ce masura am invatat asta din cenaclu. Dar am impresia ca la cenaclul Litere am capatat ceva mai important decit niste abilitati literare.

E vorba de o anumita civilitate, de toleranta fata de opiniile celuilalt, de respectul fata de cel care nu are aceeasi parere cu tine. In plus, daca te uiti pe lista de nume de mai sus, o sa constati ca, in afara unor putine exceptii, cam toata lumea s-a ferit de vedetismul literar si de spiritul de intrajutorare in grup (in sensul de „te laud ca sa ma lauzi”), incercind sa fie cit mai aplicat si mai profesionist cu putinta.


As vrea sa intreb ceva de nea Gica, dar nu stiu ce, asa ca pun o intrebare stupida: a existat un nea Gica real?


Presupun ca au existat mai multi. Personajul din „Bucla” este, desigur, imaginar, insa marturisesc ca numele l-am imprumutat de la doi frizeri. Cind am scris cartea asta, eram coleg la MediaPro cu George Vintila, care povestea citeodata despre nea Gica al lui. Ma rog, nu stiu de ce avea nevoie Vintila de un frizer, ca doar era tot timpul ras pe cap.

Un alt nea Gica e din copilaria mea, e un frizer la care m-a dus, intr-o vara, bunicul meu. Nu prea voiam sa fiu tuns, fiindca pe atunci, prin anii 70, se purtau pletele si incercam, macar in vacante, sa am parul cit mai lung. In afara de asta, pe frizerul meu il chema nea Emil, dar el era atunci in concediu. In sfirsit, pina la urma, am facut greseala sa accept. Si, pentru ca era putin „ciupit”, nea Gica m-a tuns mai mult decit mi-as fi inchipuit. Cind m-am vazut in oglinda, am inceput sa bocesc, nea Gica a inceput si el sa plinga si sa refuze sa fie platit, a iesit un circ intreg. Iar bunicul meu incerca sa ma convinga ca e mai bine asa, decit sa stau cu late, ca toti nespalatii aia care miros a ciine nadusit. Erau anii hippy, ce vrei! Se intimpla in august sau iulie ’77.

 
Ca tot a venit vorba de anii aceia, cum te raportezi la comunism? Ai resentimente, frustrari sau privesti lucrurile relaxat?


Nu stiu ce sa spun. Am simtit ca traiesc in comunism doar in ultimii lui ani, cam din ’86, dupa terminarea liceului. In rest, n-am trait in timpul comunismului, ci in timpul copilariei si adolescentei. Imi inchipui ca nici oamenii care acum au 17 ani nu se gindesc ca ar trai in timpul capitalismului. Instanta de putere cu care ai de-a face pina la o anumita virsta e familia, nu statul. Asa ca n-am avut in perioada aceea sentimentul ca as trai in comunism, asa cum taranul nu are sentimentul ca ar trai in mijlocul naturii.


Ne criticai la un moment dat ca suntem cool si critici cu cei care ies in strada acum. Cum apreciezi spiritul civic la romani, ii intereseaza sau sunt pasivi? Ai iesit in strada pentur o idee?

Va criticam doar ceea ce mi s-a parut a fi un aer de superioritate fata de cei care se manifesta „penibil” atunci cind ies in strada, la manifestatii. Fata de cei care striga lozinci ridicole - „Base e cool” sau altele de felul asta. Si ma gindeam ca, la urma urmei, fiecare se manifesta in conformitate cu educatia de care a avut parte. Sigur ca multi manifestanti sint ridicoli, dar mi se pare preferabil ca, atunci cind nu-ti convine ceva, sa iei atitudine, fie si asa, decit sa stai pe margine pentru ca nu iti convine stilistica exprimarii celorlalti.

De fapt, asta a fost si un fel de rafuiala cu mine. Cind eram student, am marsaluit o noapte intreaga prin Bucuresti si am participat la o manifestatie in fata ambasadei ruse, strigind „Treziti-va, Ilascu moare!” si „Jos cizma de pe Basarabia”. Asta era imediat dupa ce se aflase ca Ilie Ilascu a fost condamnat la moarte. Si, multa vreme pe urma, mi-a fost rusine ca am participat la asa ceva. Acum imi e rusine ca mi-a fost rusine. La urma urmei, in seara aia nu aveam decit informatia ca un om care fusese tinut in cusca e condamnat la moarte. Nu conteaza ce si unde a ajuns Ilascu dupa aceea. Era un om condamnat la moarte. Si ma bucur ca am reactionat.

Cit despre spiritul civic la romani, ce sa mai vorbim? Mi se pare ca a disparut si bruma care mai era in anii ’90. Dar despre el cred ca poti sa-ti dai seama foarte bine si in perioadele de liniste, cind nu exista crize politice sau sociale. E suficient sa vezi mucurile de tigara, flegmele si hirtiile de pe trotuare ca sa-ti dai seama cit spirit civic exista intr-un oras sau intr-o tara.


Nu ma pot abtine... ce parere ai de suspendarea lui Basescu?

In ultimii doi ani si jumatate, Traian Basescu m-a enervat de nenumarate ori. M-au enervat glumele lui, obstinatia de a le da mereu peste nas liberalilor, insistenta ca Tariceanu sa-si dea demisia, in sfirsit, multe. Asta nu inseamna ca suspendarea nu mi se pare, deopotriva, o mirsavie si o gafa politica. Pentru ca ea nu face decit sa confirme acuzele lui Basescu la adresa oligarhiei transpartinice.

Cei care aveau indoieli ca e cum spune el au acum toata indreptatirea sa zica „Da, domnule, stia el bine ce stia”. Asa ca, o sa votez impotriva suspendarii si, daca o sa am ocazia, o sa protestez impotriva ei. Ceea ce nu inseamna ca, atunci cind Basescu se va intoarce la Cotroceni, daca o sa am impresia ca face si el prostii, n-o sa protestez si impotriva lui.

tobobe 


Nu prea te-am vazut la tv, in dezbateri, moderand emisiuni. Crezi ca scriitorul trebuie sa fie foarte prezent in media sau sa-si vada de treaba lui?


Imi place sa cred ca sint un om civilizat. Asa ca, daca sint invitat undeva si daca am impresia ca as avea ceva de spus pe tema pusa in discutie, ma duc. Pina acum, nu s-a intimplat pentru ca nu s-a intimplat. La urma urmei, cei care sint responsabili de ratingul emisiunilor au tot dreptul sa-i invite doar pe cei care fac oamenii sa stea in fata televizorului. Si nu cred nici ca scriitorul trebuie sa fie foarte prezent in media, nici ca trebuie neaparat sa stea ascuns dupa soba. Nu exista un singur tip de scriitor si mi se pare firesc sa faca fiecare ce socoteste de cuviinta. Sa fie prezent sau nu, dupa cum se simte el bine.


Se poate trai din scris in Romania?

Fireste ca se poate. Toti contabilii traiesc din scris cifre, toti ziaristii traiesc din scris articole si exista chiar si citiva oameni care ar putea trai din scris literatura sau eseistica. Sigur, e putin nefiresc ca acestia din urma nu sint mai multi, dar, din cite stiu eu, nicaieri in lume nu toti scriitorii (in sensul tare al cuvintului) traiesc doar din literatura. Dar asta e o discutie mai lunga si care implica, deopotriva, priceperea sau disponibilitatea editurilor de a stimula cererea. Ca sa nu mai vorbim de absenta de pe piata a agentilor literari, cei care ar trebui sa reprezinte scriitorii in relatia cu editurile si sa se asigure de respectarea contractelor incheiate.

 
Ce scriitori iti plac, atat romani, cat si straini?

In ce priveste autorii romani, prefer sa nu ma pronunt. Nu de alta, dar nu mi se pare colegial sa-ti dai cu parerea, nici macar apreciativ, despre unii, pentru ca asta inseamna, implicit, o valorizare negativa a celorlalti. Parca nici despre cei straini n-as spune nimic, pentru ca, desi unii ramin pentru mine cam la aceleasi cote, imi revizuiesc periodic, desi neprogramatic, scara de valori.


E vreo carte careia sa poti spune cu mana pe inima ca n-ai ce sa-i reprosezi? Exista, putin filosofic vorbind, un text literar perfect?


Nu stiu, nu m-am gindit pina acum la asa ceva. Dar, daca ar fi vreo carte perfecta, i-as reprosa tocmai perfectiunea. Banuiesc ca si in cazul cartilor se intimpla la fel cum se intimpla cu oamenii: perfectiunea, desi dorita, e tot ce poate fi mai antipatic. Din punctul meu de vedere, o carte perfecta ar fi o carte moarta.

 
“Tehnica e un sentiment profound, iar tehnica de calcul unul si mai profund. 010101 urmeaza dupa 01010101 (..) Realitatea in baza doi isi desface sutienul si ma satisface profound, iar, daca nu-mi ajunge, si mai profund” spuneai mai demult. Te satisfac noile tehnologii? Pentru ce folosesti Internetul?

 
Am vazut acum vreo doua saptamini la Jay Leno o noua inventie. Un computer cu numai trei butoane: 1) Solitaire, 2) Porn si 3) Google my name. Primul iese din discutie, pentru ca n-are a face cu Internetul. Al doilea ma enerveaza, pentru ca, daca n-am avut Internet la 14 ani, acum e prea tirziu pentru porn. Ramine al treilea.

Asadar, daca as avea computerul ala, l-as folosi doar ca sa ma gugalesc din cind in cind. Vorbind ceva mai serios, folosesc Internetul, uite, ca sa-ti dau interviul asta, ca sa corespondez cu niste prieteni si, daca e cazul, pentru documentare. Cit am fost plecat din tara la o bursa, l-am folosit si in loc de zapping, fiindca n-aveam televizor si navigam citeva ore pe zi aiurea. Acum, m-am linistit.


S-a spus ca Internetul ucide sau cel putin ameninta literatura. Crezi ca e adevarat?

Cum adica o ucide? Nu mai citeste lumea pentru ca sta pe net? Sa fim seriosi! Cei care citesc doar pentru ca n-au altceva de facut sint cititori asa cum sint eu microbist. Sper ca am inteles unde bateai si ca nu e vorba de un alt fel de a ucide literatura, de care eu n-am auzit.

 
Crezi ca un scriitor are nevoie sa-si faca simtita prezenta pe net?


Nu stiu cum ar putea „sa-si faca simtita prezenta pe net” in calitate de scriitor. Parca, din cite tin eu minte, scriitorii se cheama asa pentru ca scriu carti. Asa cum un bucatar n-ar putea sa-si faca simtita prezenta pe net, pentru ca papica virtuala nu te-ar satura, nici un scriitor n-are cum s-o faca. Iar cartile electronice imi sint total antipatice. N-am cum sa le rasfoiesc, n-am cum sa le miros, n-am cum sa le vad in biblioteca, lucru care e esential pentru mine.


Chiar, te-ai gandit vreodata sa-ti faci blog?

Nu, nu m-am gindit. M-am gindit sa tin un jurnal, acum aproape 15 ani, insa, dupa vreo patru zile, mi-a trecut. Si nu cred ca blogul de scriitor e o idee prea buna. Daca ai ceva de spus, o spui, intr-o forma sau alta, in carti. Altfel, scrisul incontinent, pe blog, e foarte posibil sa te dilueze. In plus, ca sa vorbesc in termeni de marketing, supraexpunerea e la fel de nociva in cazul scriitorilor, ca si in cazul politicienilor. Plictisesti lumea.


Bucurestiul – te sufoca sau te inspira?

Dupa 17 ani de stat in Bucuresti, nu ma mai sufoc asa de usor. Dar nici inspirat nu ma simt. Dimpotriva, am constatat ca, atit cit am scris pina acum, am scris mai ales in afara Bucurestiului.


Unde te gasim in Bucuresti (baruri, cafenele, restaurante, parcuri... etc)? Esti atasat de vreun loc anume?

Ma gasiti acasa. N-am fost niciodata stilp de cafenea, de bar sau de restaurant. Ajung prin ele doar cind ies, din cind in cind, cu prietenii. Si ne ia, de fiecare data, destul de mult pina gasim un loc unde sa ne auzim cit de cit unii pe altii. Daca stii vreo locanta unde sa nu urle boxele si vrei sa-mi spui de ea, ti-as ramine recunoscator.




1 comentariu vrei sa comentezi?

Interviu - T.O. Bobe
andreea
#1 -

parere

e cam plictisitor reportaju

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera