Interviu: Serban Anghene, scriitor

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
Nu mai statuseram de mult de vorba cu un scriitor atat de tanar, chiar daca Serban Anghene deja nu mai era debutant: debutase anul trecut cu un roman pe care nu l-am gasit nicaieri si care anunta o perspectiva foarte diferita de vocea infantila peste care am dat in paginile celei de-a doua carti. Asa ca am pus mana pe telefon si l-am sunat pe autor. Zile in sir, pe un numar de telefon care incepea sa para dezafectat. Am incercat si pe e-mail, unde a raspuns prompt, si am stabilit o intilnire. Ne-am asezat la Valea Regilor si, dupa ce am comandat cate o bere am pornit reportofonul.

2 coperta
Serban Anghene are 23 de ani si a debutat anul trecut, cu Romanul dintre doua betii, iar anul acesta a publicat un al doilea roman, Viata unui sef de departament povestita de fiul sau Supermen, care a primit Premiul pentru Proza la Concursul de manuscrise pentru tineri sub 35 de ani organizat de Uniunea Scriitorilor din Romania. Tot anul acesta a terminat Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, iar din aceasta toamna este masterand in scriere dramatica la Kingston University din Londra.

Urmeaza sa pleci la Londra pentru un masterat de playwriting. De ce nu la unul de jurnalism sau de creative writing?

Cred ca intrebarea ar fi de ce am facut jurnalism in primul rind, intrebare pe care mi-o pun eu insumi din cind in cind. Cred ca m-a atras pentru ca credeam ca este mai apropiat de literatura. Era si o facultate la care puteam sa intru usor si s-o si termin usor, ceea ce s-a si adeverit. Am ales sa studiez playwriting  fiindca altfel de writing mai inveti si singur.

De ce pleci tocmai la Londra, de ce nu ai facut acest masterat aici?

Raspunsul simplu si la obiect ar fi ca anul asta nu se da admitere la masterul de dramaturgie, dar pe linga asta, acolo, in Londra, exista o piata si termeni precum „industrie” sau „comercial” nu sint priviti ca la noi, unde, daca o carte e comerciala, e ceva urit. Ca sa fie buna, trebuie sa fie o chestie alambicata pe care nu o intelege nimeni in afara de citiva critici de la reviste care nu se vind. Acolo exista o piata dezvoltata, exista o cerere, la noi nu prea vad o cerere pentru asa ceva, cererea este foarte difuza. In plus, la Londra merge si prietena mea, care face un master de jurnalism.

Te gindesti sa ramii acolo si sa scrii in limba engleza?

Da, eu asa ma gindesc, nu stiu daca o sa se si intimple, dar fac eforturi in sensul asta. Piesa cu care am intrat am scris-o direct in engleza si aseara am aflat ca pentru alta piesa am primit o mentiune la un concurs BBC de scenarii radiofonice.

Parintii tai cum au primit cartea?

Parintii mei sint destul de cititi, pentru ei literatura a tinut loc de televizor multa vreme, astfel incit pot face diferenta intre fictiune si realitate. De asemenea stiu sa citeasca o carte ca asta in subtext. Asa ca tatalui meu cred ca i-a placut, la fel si mamei. Pe de alta parte, bunicul meu nu mai vorbeste cu mine.

S-a suparat?

Da, din cite am inteles eu din ce mi-a zis bunica, el s-ar fi exprimat literal: „M-a facut bosorog curvar”. Moment in care bunica mea l-a intrebat retoric: „Dar ai fost vreodata altceva?”. Si da, portretul lui nu este foarte generos, dar este facut cu mult drag pentru ca eu imi asum si aceasta parte din el. E o carte in care am incercat sa izolez ceva rau si in acelasi timp ceva grotesc, sau poate caraghios  si penibil  ar fi cuvinte mai potrivite. Depinde de cititor. Cred ca grotescul cel mai evident ii apartine personajului-narator.

E o carte scrisa cu o lupa care deformeaza. Eu am banuit ca tu ti-ai amintit toate povestile pe care ti le spuneau ai tai despre viata lor, iar cind te-ai apucat s-o scrii n-ai mai cerut confirmari, ai scris ce-ti aminteai tu din amintirile lor.

Da, cind am scris-o am incercat sa nu fiu eu cel de acum, ci eu cel de atunci, cel care a auzit povestile, dar in timp ce scriam cartea, pe unele le-am reauzit, pentru ca la noi in familie ele au o greutate destul de mare si se repeta. Avem o istorie personala intens evocata. Iar atunci cind le-am auzit m-am bucurat de ele. Sint ca un fel de instrument de auto-analiza si de permanenta afirmare. Dar in carte nu am stat sa explic ca de fapt nu e asa, sper sa se inteleaga ca este vorba despre un instrument subiectiv, care deformeaza.

1 5

Mai exista citeva carti pe tema asta, Cum mi-am petrecut vacanta de vara si Baiuteii ar fi doua. Le-ai citit cumva inainte?

Am citit un fragment din Baiuteii, dar dupa ce am scris cartea. Si mi s-a parut amuzanta scena amintirii din copilarie cum refuleaza closetul, mi-am dat seama si de ce: pentru ca ne-am trait copilaria la diferenta de aproape 20 de ani in acelasi cartier, cu aceleasi probleme, Drumul Taberei, si la citeva strazi distanta. Aleea Baiut este aproape de Valea Ialomitei, unde am crescut eu.

Spuneai intr-un interviu ca ai o mica problema cu realismul, de ce? Din cauza jobului sau din cauza a ceea ce citesti?

Eu am tot incercat sa fug de real, iar daca il gasesc si in literatura, inseamna ca am cam fugit degeaba. Iar realismul vechi l-am privit ca pe o lume extrem de pitoreasca si ireala pentru mine. Poate tocmai de-asta copilaria mea petrecuta la bunici mi se parea o evadare din real, din familia reala care ma indemna sa invat, sa fiu cinstit. Cu parintii stateam in Rahova, iar de acolo nu ieseam din bloc decit cu tatal meu in plimbari sau cu bicicleta, dar plecam din cartier, pentru ca era un loc relativ periculos si urit. In Drumul Taberei era „civilizat”, acolo jucam fotbal si poate asta este si motivul pentru care eu tin cu Rapid, pentru ca toti erau stelisti si nu mai puteam sa-i suport. Eu fiind mai dolofan eram bun de pus in poarta sau in careu sa dau gol, altceva nu stiam. Si era si un tiganus, Oita, era singurul rapidist si era batut de ceilalti pentru asta, iar eu ii luam apararea pentru ca eram mai mare si din simpatie pentru el am inceput sa tin si eu cu Rapid.

Cind spui realismul de azi, la ce te referi?

La o culoare cenusie. La cenusiul realismului imediat.

Dar in literatura, te gindesti la niste carti, la niste autori?

Literatura româna de azi nu prea s-a lipit de mine. Nu stiu, am citit 69. Si prefer troleibuzul. Si chiar si unele filme... de exemplu, m-am plictisit la Boogie. Iar in 4, 3, 2 m-a miscat mai mult scena aia in care iti arata avortonul. De parca nu era clar, trebuia sa-l si vedem. Sint in schimb un mare admirator al lui Porumboiu. De pilda in A fost sau n-a fost, filmul românesc post-decembrist care mi-a placut cel mai mult, in cadrele lungi filmate in studioul de televiziune se iese din timp, din logica, din tot ce ar insemna respectivele personaje daca n-ar fi personaje de film ci oameni adevarati si ramân la o masa cu propriile lor ratari, istorii si cu mitologia unei iluzii. La final o femeie ii suna sa le zica de ninsoare. Relatiile sint atit de candide incit cenusiul se transforma in divin.

Dar in teatru ce iti place, ce miscari, ce curente?

Ce imi place mie este mai mult un fel de teatru sacru, eu am ramas la Ionescu, la Beckett. mady-baby.edu e altceva, e reportaj de stiri, te intriga, e ceva ce se intimpla in realitate, dar nu trebuie sa vad asta si la teatru. Acolo merg ca sa vad altceva. Cel putin deocamdata. Nu m-ar mira ca peste un an-doi sa ma sucesc complet.

La ce teatru mergi sau ce piese iti plac?

Imi place Matei Visniec. Mi-a placut mult un spectacol al lui Radu Afrim, Jocul de-a vacanta. In general merg cam la toate teatrele din Bucuresti, dar in ultima vreme m-am lamurit ca la TNB nu e bine sa mergi.

De ce?

Pentru ca vezi didascaliile pe scena. Pentru ca daca in text scrie „acum plinge si intoarce capul”, actorul exact asta va face, isi va spune replica si va astepta aplauzele. Care parca vin ele insele conform unor didascalii. Este un teatru prost jucat si prost regizat. De cele mai multe ori. Dintre spectacolele pe care le-am vazut in ultima vreme nu stiu la cite m-as mai duce. Ma mai duc la festivaluri, la Sibiu, la Comedie, la FNT.

Am vazut ca in privinta romanului tau in critica predomina doua caracterizari: una e ca tine de literatura paternintatii si alta e ca e un roman despre comunism.

Prima caracterizare e corecta, cartea e o declaratie de dragoste pentru tatal meu. Dar roman despre comunism... inteleg ca a fost receptat asa in contextul fluxului literaturii românesti de acum, dar sigur nu e despre asta. Intr-un fel e ca si cum ai spune ca La vita e bella e un film despre nazisti.

Dar spui si ca ai scris cartea asta ca sa intelegi cum au putut sa fie fericiti oamenii in societatea aia.

Da, am inteles ca a existat omenire si inainte de ’89 si ca pentru ei a fi supraom insemna sa cinti la chitara pe munte. Eu am luat supraoamenii de la televizor. Primii eroi pentru mine, in afara de tatal meu - pentru ca mi-am dat seama mai tirziu ca tatal meu e un erou -, au fost Superman, Captain Planet si Batman. Pentru bunicul meu, tatal lui a fost un erou, pentru ca i-a refuzat pe comunisti si a mers la Canal, n-a vrut sa le dea cotele - am facut conexiunea intre cum il admiram eu pe Captain Planet pentru ca salveaza niste delfini si cum l-a admirat bunicul pe tatal lui, care i-a spus ca el e un om demn si nu-si da de bunavoie cotele la comunisti.

Prietenii tai ce spun despre faptul ca scrii?

Cind e vorba despre prieteni, nu prea conteaza. Si ma bucur ca am prieteni foarte diferiti. Mai ales dupa ce am petrecut citeva ore in circiuma de la Muzeul Literaturii si am cunoscut grupuri formate exclusiv din scriitori. In plus, daca ai prieteni diferiti, cu multe povesti, nu te izolezi niciodata. Si imi sint prieteni dinainte sa stie ca scriu sau fara sa aiba habar ca scriu si ma trateaza la fel.

Pe unde mai iesi in oras, in afara de circiuma de la Muzeul Literaturii?

Acolo n-am fost decât de trei ori, post-concurs. Prin Biblioteca din Cismigiu, unde am si organizat lansarea primului roman. Acolo mi-am petrecut o parte din liceu- am terminat Sava -, iar alta parte mi-am petrecut-o la Green Hours. Nu-mi plac Motoarele, pentru ca e un fel de Vama Veche in Bucuresti. A avut un inceput bun si o istorie scurta. Nu mai zic ca e galagie, berea e oribila, fiind la pahar de plastic, si e foarte aglomerat. Nu ies foarte des. Ies mai mult sa ma plimb, pe jos sau cu bicicleta, iar anul trecut, cind bunicul inca ma agreea, mergeam cu bicicleta de la mine de acasa, de la Cismigiu, pina la bunici, in Drumul Taberei.

Precizare: Happy-end la inchiderea editiei. La scurt timp dupa realizarea acestui interviu, Serban s-a impacat cu bunicul sau.

Selectii
din interviul realizat in numarul 28 (septembrie) al revistei
Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
sigla




Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Terasa mea preferata in 2017 este ...
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera