Interviu: P.F. Thomése

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Am pornit spre intilnirea cu P.F. Thomése stiind ca nu vom vorbi despre detaliile concrete ale cartii sale, pe care o citisem in urma cu citeva saptamini, Copilul-umbra. Nu cred ca ar fi fost prea multe de spus in acest sens. Iar despre autor nu apucasem sa-mi fac o impresie "omeneasca" in urma celor citite; Copilul-umbra e in asemenea masura o scriere literara, filtrata estetic, incit orice detaliu biografic despre autor iti ramine strain. Marturisesc ca nu stiam de unde ar putea porni discutia, dar mi-am calculat, preventiv, in cap, citeva solutii de rezerva. Inutile. L-am gasit pe autor asezat confortabil pe o canapea; pe masa din fata lui era un exemplar din Fear and Loathing in Las Vegas, despre care nu pot decit sa presupun ca il ajuta pe Thomése sa-si omoare timpul inainte de sosirea jurnalistilor care urmau sa-l ia la intrebari, sau poate sa-si faca curaj in fata avalansei de intrebari si curiozitati.

Cum va explicati succesul international al romanului Copilul-umbra? Nu credeti ca, in ciuda preocuparii dv estetice evidente in scrierea acestui roman, datorati o parte din succesul receptarii acelui interes al oamenilor pentru viata privata a altora pe care mai demult l-ati criticat?

Cred ca succesul te ia mereu prin surprindere, pentru ca atunci cind scrii nu te gindesti la lumea din afara cartii, iar o carte nu poate avea succes daca nu aduce si o surpriza, insa asta e cu totul altceva decit scrisul in sine. Dupa ce incheie o carte, scriitorul e cea mai usoara fiinta din lume. Iar eu sint foarte curios ce se intimpla cu cartile mele, ce gasesc in ele cititorii, ce asteapta de la ele. Imi pot imagina ca pe oameni ii intereseaza si soarta mea personala, pentru ca ce s-a intimplat aici nu se intimpla oricui, iar oamenii sint intotdeauna curiosi.

Va deranjeaza genul acesta de reactie?

Nu, pentru ca as fi avut parte de astfel de reactii si fara sa fi scris cartea. Noi am pierdut un copil, iar cind pierzi un copil oamenii sint curiosi sa vada cum reusesti sa-ti continui viata, sa supravietuiesti. M-am obisnuit cu reactia aceasta. Intr-un fel, am scris cartea ca sa scap de asemenea intrebari si sa scap de a mai da explicatii. Dar ma gindesc tot timpul ca cititorii nu vor fi multumiti doar citind cartea. Ma gindesc mereu ca daca nu e vorba despre durerea propriu-zisa, e vorba despre absenta a ceva sau a cuiva drag.

P.F. Thomese

P.F. Thomese, Copilul-umbra, traducere din neerlandeza, postfata si note de Andrei AnastasescuEditura Humanitas, Colectia "Memorii/Jurnale", 2008, 120 p., 17 RON. 

Aratati cuiva manuscrisul inainte de a-l trimite la tipar?

In cazul acesta, sotia mea a citit toate fragmentele, iar la sfirsit mi-a spus ca le-a citit ca pe o scrisoare pe care i-as fi scris-o ei.

Am citit pe un site in care va faceti citeva biografii alternative ca legati Copilul-umbra de filme precum L’avventura lui Antonioni, The Second Circle sau Sous le sable. Ce au in comun aceste filme cu romanul?

Intotdeauna cind scriu am in cap imagini. Ma gindesc la muzica si ascult muzica in timp ce scriu si ma gindesc si la imagini, pentru ca altfel scrisul ar deveni, poate, "abstract". Cred ca filmele si muzica sint mai concrete si mai conectate cu simturile, cu vazul su cu auzul. Bineinteles ca m-am gindit la filmele acestea, pentru ca in The Second Circle e vorba de o absenta – e povestea unui barbat care se intoarce in casa tatalui lui, care murise, si pe tot parcursul filmului te afli impreuna cu acest om intr-o incapere, dar intr-un fel incaperea e goala. Mi-a placut dintotdeauna acest film, pentru ca e ca o meditatie despre absenta.

Am inteles din descrierile romanelor dv ca temele si stilul dv se schimba foarte mult de la un roman la altul – de la Het zesde bedrijf (The Sixth Act) – roman istoric – pina la Copilul-umbra, Izak si, apoi, Vladivostock!, in care este vorba de viata contemporana agitata. Credeti ca e important ca un scriitor sa fie versatil si sa-si surprinda cititorii cu fiecare carte sau e mai greu – sau doar mai plictisitor – sa fii consecvent cu tine insuti tot timpul?

Mie imi e imposibil, nu e nici o optiune, e ceva ce se intimpla cu scrisul meu. Mi se pare o minciuna sa crezi ca esti acelasi om pe parcursul timpului, fiindca de fapt te schimbi, si scrisul tau se schimba si el. Cind am inceput sa scriu, voiam sa scriu ca mai multi scriitori deodata – momentul acela cind nu esti inca un scriitor recunoscut, cind nu esti circumscris, clasificat, etichetat, cind inca totul e posibil si ai dreptul sa alegi. Mi s-a intimplat si mai tirziu sa trec de la povesti amuzante la unele emotionante sau la altele filozofice.

Nu toti scriitorii pot sa faca treceri de felul acesta. Inteleg ca ultimul roman, Vladivostok!, e un roman preocupat de niste probleme sociale imediate.

E si foarte argotic. E scris in limbaj oral.

P.F. Thomese

Cum a aparut acest roman, dupa Copilul-umbra?

Intr-un fel, e chiar o contrapondere a acestuia, fiindca in Copilul-umbra e vorba despre semnele limbajului, despre o meditatie, despre a fi singur, iar in Vladivostok! nimeni nu e singur niciodata, e ca si cum te-ai afla mereu intr-o camera unde e pornit si televizorul, si telefoanele suna intr-una. E o lume zgomotoasa. Si mai e vorba in el si despre tradarea a tot ce e adevarat, pentru ca in lumea noastra oamenii folosesc limbajul si ca sa minta sau ca sa-ti vinda lucruri de care nu ai nevoie.

Sinteti un scriitor care a atins un nivel de succes atit in receptarea critica, cit si in ceea ce priveste vinzarile si traducerile in limbi straine. Ce credeti ca face posibile aceste tipuri – uneori prea distincte – de succes?

Am inceput cu succesul critic, mai mult decit cel de public, asa ca la inceput eram un fel de scriitor citit de alti scriitori, insa acum nu ma mai preocupa asta, fiindca incerc mereu sa trec peste lucruri cum ar fi succesul atunci cind scriu – cind scrii, trebuie sa te gindesti la cartea pe care o scrii, nu la audienta. Plus ca sint foarte timid din fire, iar daca mi-as imagina ca oamenii asteapta o carte de la mine, as fi paralizat.

Dar cind scrieti o carte, va plasati automat in imaginea pe care v-ati creat-o prin cartile anterioare. Nu va vine in minte si gindul ca, fiind deja cunoscut, e posibil ca urmatoarea carte sa fie bine primita de critica din start?

Cind scrii o carte si mai ales cind editorul tau chiar o transforma intr-o carte adevarata, visezi intotdeauna la un public imens, care o va citi de zece ori, dar te gindesti si la un cititor cum esti tu insuti, iar mie imi place mereu sa fiu surprins, sa scriu o carte la care nu m-as astepta. Dar poate ca fac exact opusul – imi stric imaginea publica de fiecare data cind scot ceva nou.

Cred ca e foarte refreshing sa scrii diferit de la o carte la alta.

Imaginea unui scriitor e diferita de aceea a unui actor de film sau de a unui fotbalist; imaginea acestora are de-a face cu freza pe care si-o fac sau cu hainele pe care le poarta, dar pentru un scriitor e vorba de o imagine mai interioara, pentru ca cititorul e singur cu cartea mea, deci e o relatie foarte intima. Imaginea mea e facuta, cred, din cuvinte, din felul in care scriu, din felul in care gindesc – din asta se compune imaginea unui scriitor in ochii publicului. Eu insumi sint cititor si iubesc anumiti scriitori pentru vocea lor, nu pentru cum arata. De fapt, cind un scriitor arata prea bine, ma gindesc mereu ca poate are ceva mai bun de facut decit sa stea singur intr-o camera si sa scrie.

Ce va incinta cel mai mult in termeni de feedback – vinzarile mari, premiile literare, aprecierea criticilor sau reactiile oamenilor? Care dintre acestea va fac cel mai multumit de ce scrieti?

Cel mai mult ma incinta reactiile oamenilor, e foarte magulitor pentru un scriitor sa conteze in viata altcuiva. In cazul cartii Copilul-umbra, cele mai importante lucruri pentru mine erau scrisorile de la oameni care suferisera si ei pierderi mari si care mi-au scris: "datorita dumneavoastra pot comunica din nou cu sotul meu" – lucruri care sint mult prea personale pentru a le discuta, dar pe care in secret le iubesc. Iar in general cel mai important lucru e sa fii laudat de scriitorii pe care ii iubesti.

Intr-o biografie ati declarat ca meseria dv este aceea de scriitor. Credeti ca a fi scriitor e o meserie? Puteti, de pilda, sa traiti din scris?

Da, pot. In Olanda e foarte usor, fiindca avem un sistem prin care, chiar daca nu ti se vind foarte bine cartile, primesti bani de la guvern, ca un fel de bursa. Eu acum traiesc din vinzarile cartilor mele, dar inainte de Copilul-umbra nu puteam face asta. De vreme ce pot trai din vinzarea cartilor, scriu chiar mai mult decit inainte. Cind primesti bani pentru ceea ce faci e mult mai motivant sa scrii. La inceput imi pierdeam timpul si energia scriind articole pentru ziare, despre carti sau filme. Si nu imi displacea, dar uneori scrisul la ziar interfera cu scrisul unui roman, pentru ca e vorba de un alt fel de deadline.

Acum mai scrieti pentru ziare?

Rareori. Doar cind sint invitat sau cind simt nevoia sa scriu despre un subiect care ma intereseaza; ultima data am scris despre filmul despre Bob Dylan, I’m Not There, in care Dylan e jucat de sase actori.

O ultima intrebare: credeti ca cititorii de azi isi doresc pur si simplu povesti, sau sint mai degraba atenti la estetica si la un stil frumos, construit?

As spune ca nu poti cauta doar cuvinte, cauti si intelesurile din spatele acestor cuvinte, iar intelesurile pot face parte din poveste sau din felul in care tu ca autor folosesti cuvintele. In poezie, de exemplu, folosesti cuvintele intr-un anumit fel. Sint atitea clisee in lumea asta, incit pentru mine e foarte important sa folosesc cuvintele intr-un mod nou, ca sa evit cliseele. Acestea te fac sa nu mai simti nimic in timp ce citesti, pentru ca lucrurile citite iti sint deja cunoscute. Si sint destule carti pe care, cind incepi sa le citesti, ti se pare ca le stii deja, pentru ca nu aduc nimic nou. Din acest motiv eu incerc sa folosesc cuvinte frumoase, pentru a cistiga atentia cititorului, pentru a-i transmite ca citeste ceva nou, ceva ce nu seamana cu nimic altceva citit inainte. E mai greu de facut asta in proza, dar in proza ai mereu nevoie de o poveste, pentru ca in procesul lecturii curiozitatea e un factor important. Majoritatea cititorilor continua sa citeasca o carte fiindca sint curiosi ce se intimpla mai departe.

Selectii din interviul realizat si tradus de Ana Chiritoiu in numarul 16 al revistei Noua literatura. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.wordpress.com 




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera